În România, în 2016, la fel ca în fiecare an electoral, au existat nenumărate îndemnuri adresate tinerilor de a merge la vot, dar în același timp lipsește complet orice reflecție asupra condiției concrete a electoratului tânăr, relevă o analiză publicată de Deutsche Welle.
O statistică realizată pe baza sondajelor IRES arată că mai mult de 70% din tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 și 24 de ani nu s-au prezentat la vot. Iar dintre tinerii aflați între 25 și 34 ani, au absentat exact două treimi. subliniază articolul realizat de Horațiu Pepine.
Excluziunea tinerilor
La fel ca în fiecare an electoral am auzit nenumărate îndemnuri adresate tinerilor de a merge la vot, dar în același timp lipsește complet orice reflecție asupta condiției concrete a electoratului tânăr.
O statistică realizată pe baza sondajelor IRES ne arată că mai mult de 70% din tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 și 24 de ani nu s-au prezentat la vot. Iar dintre tinerii aflați între 25 și 34 ani, au absentat exact două treimi. (Hotnews) Există prin urmare un motiv pentru care cei foarte tineri, mai cu seamă, nu se simt îndemnați să meargă la vot. Dar care este acesta? Am auzit mai multe explicații, dar, din păcate, ele par să descrie un raționament circular: tinerii sunt apatici, evazioniști, dependenți de rețelele sociale și prin urmare nu se simt legați de societatea ”reală” și nu votează. Și de ce nu sunt legați de societatea ”reală”? Pentru că sunt apatici și evazioniști.
Am citit si o altă pseudo-explicație: nu doar în România, ci și în SUA și în alte părți ale lumii se întâmplă la fel: tinerii întorc spatele scenei politice, disprețuind ”participarea”. Prin urmare ar fi vorba de un fenomen mai larg, ceea ce pare a fi adevărat, dar asta nu explică fenomenul în sine.
Ca să putem da un răspuns mai convingător ar trebui să întoarcem întrebarea. Nu ”de ce absentează tinerii?” ci, mai curând, ”care este motivul pentru care vârstnicii votează mereu în proporții covârșitoare?”. E mai relevant ce fac oamenii în condiții de libertate și nu ceea ce nu fac. Or, ni se pare evident că vârstnicii votează de fiecare dată pentru stabilitatea sistemului public de pensii, privilegiind partidul sau partidele care au mai guvernat în trecut și care au dat dovada unei conduite responsabile. Cu cât alegătorii sunt mai în vârstă, cu atât manifestă o dorință mai mare de a merge la vot, deoarece pensionarii din România au cel mai puternic sentiment de insecuritate prin comparație cu celelalte categorii sociale. Intenția administrației Băsescu de a tăia pensiile (stopată de Curtea Constituțională) a provocat pentru prima dată sentimentul că nimic nu este sigur în România și că orice se poate întâmpla. Chiar și vârstnicii care votaseră în trecut țărăniștii și liberalii (votanți anticomuniști așa-zicând), au început să privească la partidele Dreptei cu circumspecție și au votat, unii dintre ei, în 11 decembrie, cu PSD. În aceeași logică a insecurității, salariații de la stat votează mai mult decât cei din economia privată și, în general, salariații votează în proporție mai mare decât rentierii. Prin urmare votează cei care au interesul vital să voteze.
Dar există și alte interese vitale cum sunt acelea ale mediului de afaceri ai căror exponenți nu doar votează, ci, mult mai important, finanțează partidele și campaniile electorale. De fapt nu votul în aspectul lui strict tehnic contează, ci implicarea și participarea. Oamenii de afaceri au la rândul lor temeri și așteptări foarte mari chiar dacă de altă natură decât cei care depind direct de politica bugetară.
Votează de regulă cei care știu bine de ce votează Și nu votează, așa în general de dragul participării și civismului, ci în favoarea partidului care le oferă cel mai mare sentiment de securitate. E un vot bine țintit și părtinitor. Prin urmare dacă sunt oameni care nu votează înseamnă că ei nu au un interes vital sau că nu reușesc să-l identifice.
Înainte de reforma constituțională și electorală de după Primul Război Mondial în Regatul României funcționa sistemul votului cenzitar, care limita dreptul de vot după avere. Rezultatul era că nu vota decât o minoritate foarte restrânsă a societății: La începutul secolului XX, la 1 644 302 de bărbați majori existau pentru Cameră 101 339 de alegători, iar la Senat 24 921 de alegători ceea ce însemna că nu votau efectiv decât 5-6% din cetățenii țării, dacă nu socotim femeile. Excluziunea politică era masivă (v Constantin G. Dissescu).
Potrivit doctrinei politice de atunci, dreptul de vot nu era propriu-zis un drept, ci o funcțiune socială exercitată în condiții bine definite. Dacă s-ar fi admis că este un drept, ar fi trebuit, firește, ca el să fie extins la toți cetățenii indiferent de avere. Dar să observăm, fără prejudecăți, că ideea de funcțiune nu era cu totul lipsită de sens, căci îi investea cu exercitarea ei numai pe aceia care aveau interesul vital să voteze și, în general, să participe la viața politică. Săracii lipsiți de proprietăți, cum erau pământul sau o profesiune liberală, nu puteau vota direct, dar nici nu ar fi avut interesul real să voteze în cadrele unui sistem politic care veghea cu strictețe la conservarea regimului de proprietate. Votul în colegii cenzitare era neîndoielnic prin el însuși o barieră în calea oricăror transformări sociale, dar să observăm că el era motivat și de imposibilitatea celor lipsiți de proprietăți de a da un vot relevant pentru ei înșiși. Căci situația lor ar fi rămas, fundamental, neschimbată cu oricine ar fi votat. Votul ar fi fost o operațiune pur mimetică, o formă goală. Acesta este de altfel motivul principal pentru care sufragiul universal și împroprietărirea țăranilor au fost gândite după 1918 ca părți ale aceleiași reforme. Împroprietărirea îi deschidea țăranului un orizont politic până atunci inexistent.
Dar să ne întoarcem la absenteismul de astăzi. În condițiile unei îndelungate practici a votului universal și a unei consolidate conștiințe a egalității politice, asistăm din nou la situația în care mai mult de jumătate din populația țării nu participă la alegerile legislative (60,51%). Chiar dacă proporțiile autoexcluziunii de astăzi nu sunt la fel de mari ca cele ale excluziunii din trecut, situațiile au ceva în comun. Nici atunci și nici astăzi nu votează aceia care nu câștigă nimic prin votul lor sau care nu reușesc să identifice un câștig. Dacă admitem că votul este și un drept, dar și o funcțiune, atunci observăm că în secolul XIX dreptul era subordonat funcțiunii sociale, în timp ce în doctrina și practica modernă funcțiunea urmează dreptului. Asta înseamnă că, deși ai dreptul să votezi, nu îți exerciți funcțiunea de alegător dacă nu îi întrevezi consecințele sau dacă ele chiar nu există în mod obiectiv. Multă lume spune că ”nu are cu cine să voteze” și acest lucru ar trebui luat în serios. X crede că Y ar trebui să meargă la vot și să voteze cu cine dorește el, numai să voteze, dar X vorbește fără sens, căci nu are cum să se pună în situația concretă a lui Y.
Faptul că absenteismul se manifestă masiv printre tineri (peste 70%) ne arată că ei sunt supuși unui soi de cens natural. Tinerii de azi sunt pur și simplu privați de ”proprietatea” care le-ar oferi motivația votului și care i-ar transforma în agenți activi ai societății. Chiar dacă nu li se interzice să voteze (ba dimpotrivă), ei nu votează, căci nu văd în această acțiune decât o formă goală, un pur mimetism. La acest lucru ar trebui să ne gândim. Este decepționant însă că, în loc să reflectăm la condiția concretă a atâtor tineri care nu știu ce să facă cu viața lor, care nu văd în jurul lor nicio perspectivă menită să le insufle entuziasm, preferăm să emitem la nesfârșit aceleași inpeții didactice despre datoria de a vota și despre ”dreptul” pentru care au murit atâția oameni.
