6.7 C
București
sâmbătă, 20 aprilie 2024
AcasăSpecialPetre M. Iancu: Putin, Trump şi civilizaţia faţă cu genocidurile siriene |...

Petre M. Iancu: Putin, Trump şi civilizaţia faţă cu genocidurile siriene | Comentariu DW

Jurnalistul Petre M. Iancu atrage atenția, într-un comentariu pentru Deutsche Welle, că atât regimul lui Assad, cât și administrația lui Putin s-au arătat nu odată perfect capabile de orice nemernicie, atâta vreme cât consideră că nu vor putea fi trase la răspundere, la fel este și în cazul atacului chimic din Siria.

Ceea ce nu-i împiedică pe agenţii de influenţă ai Kremlinului să le ridice în slăvi „omenia”. Sau, cum a făcut-o în România ideologul eurasiatic, nazisto-bolşevic al Moscovei, Alexander Dughin, cu voie de la PSD şi de la autorităţile române care i-au dat instigatorului la genocid ucrainean permisiunea de a intra în ţară şi a conferenţia la sala primăriei bucureştene Dalles: a lăudat proiectul ultranaţionalist (chipurile antiglobalist şi anti-gay) al regimului Putin. Ce nu pot explica ideologii fostului poliţist politic comunist din Dresda este ce anume caută această Rusie, chipurile „patriotică” (în realitate oligarhic-kaghebistă) în marasmul sirian, dacă nu cumva un rol global, de superputere aptă să împartă lumea globalist, cu SUA. 

O problemă adiacentă a Rusiei lui Putin este că prea puţină lume o mai crede în stare să furnizeze şi altceva în afară de agitprop. În speţă, informaţii obiective. Dar nici lumea nu mai e ca lumea. Ar fi momentul să-şi bage minţile în cap. Ar fi momentul să iasă din logica eludărilor, falsificărilor şi demisiilor laşe. Căci în ele s-au complăcut şi lăfăit, perdant, în ultimul deceniu, şi Uniunea Europeană, cu tot cu şefa diplomaţiei europene, Mogherini, şi SUA, în frunte cu Barack Obama şi administraţia sa de stânga. Obama a reacţionat la un precedent atac chimic al regimului Assad, violându-şi propriul angajament „ferm” de a „pedepsi” încălcarea brutală a oricărei „linii roşii”.

Lumea zisă "civilizată" a încurajat astfel, indirect, nu doar barbaria cea mai cruntă a unui regim dictatorial, a cărui lege supremă este perpetuarea la cârmă cu orice preţ, oricât de piperat în vieţi umane, a dictatorului Assad. Ci a promovat, involuntar, toate formele de genocid: anihilarea, de către terorişti islamişti a creştinilor irakieni şi sirieni, a kurzilor yezizi, a şiiţilor şi aleviţilor, dar şi exterminarea, de către cei din urmă, în frunte cu tiranicul Assad, a suniţilor şi, în genere, a propriului popor sirian revoltat.

Concomitent, conducerea ei a stimulat din răsputeri fenomenul migraţionist, contribuind tot indirect, fireşte, la producţia globală de refugiaţi pe bandă rulantă. La rândul lor, migranţii au amplificat incertitudinile şi pericolul terorist şi extremist, nu în ultimul rând în Europa, impulsionând, ca atare, dezbinările, dezagregările şi reacţiile populiste la provocările şi bulversările identitare şi globaliste ale epocii.

Nu în ultimul rând, în epoca reţelelor de socializare şi a informaţiei instant, aplicarea, în vest, a politicii struţului în raport cu băile de sânge la scară industrială, provocate în Siria şi restul lumii arabe şi islamice, s-a dovedit o ipocrizie parţial futilă, parţial sinucigaşă. Futilă, pentru că adevărul n-a putut fi escamotat. Sinucigaşă, pentru că i-a abrutizat şi dezumanizat pe mulţi, învăţându-i să întoarcă nu (doar) obrazul, ci capul. Şi să-l ascundă tot mereu în nisipuri fetide, în timp ce inimile de carne li se împietreau. 

Imoralitatea crasă, înfiorătoare şi respingătoare a acestei atitudini nu se cere demonstrată. Ce anume face perpetuarea ei cu omul şi cu pojghiţa mereu prea subţire a civilizaţiei pe care tradiţia iudeo-creştină, renaşterea, reforma, democraţia engleză, iluminismul şi armele americane au construit-o în Europa, n-ar trebui, de asemenea, să reclame explicaţii elaborate. Rezultatul este spargerea acestei pojghiţe şi decăderea din demnitate a civilizaţiei, scufundarea ei în smârcurile unei pervertiri cvasigeneralizate. 

Ar fi, deci, momentul, ca lumea să se recivilizeze. Să înţeleagă prin urmare nu doar că Rusia, ca mare putere ocupantă în Siria, deţine din principiu şi răspunderea parţială, dacă nu totală, pentru crimele în masă, de război şi contra umanităţii care se petrec în această ţară, în zonele în care intervin forţele armate ruseşti. Ci şi că trebuie trasă la răspundere, cot la cot cu toţi criminalii.  

Atâta doar că nu dă semne s-o poată face. Caz tipic, şeful diplomaţiei luxemburgheze, Asselborn, şi-a dat măsura întregii sale duplicităţi, propunând o colaboare a SUA cu Rusia, ceea ce sugerează utilitatea plasării încrederii generale în lupul sângeros şi vorace, păzind stâna siriană. 

Pare, culmea, că necesara schimbare de paradigmă a început să se producă la Washington, semnalizată fiind, spre perplexitatea (dar şi uşurarea) establishmentelor europene, de preşedintele Trump. Care, altfel decât s-ar fi aşteptat poate Rusia lui Putin, nu s-a mulţumit să admită că regimul Assad a depăşit cu atacul său chimic o linie roşie.

Ori să se bucure că, blocând încă un proiect de rezoluţie de condamnare a acestui regim criminal în Consiliul de Securitate al organizaţiei mondiale, Moscova  a mai oferit vestului un prilej de a rămâne, ipocrit şi laş, cu mâinile în sân. Ci a indicat, prin excelenta ambasadoare a SUA la ONU, Nicki Haley, că America ar putea acţiona unilateral spre a pune capăt "insolentei barbarii", cum just a numit-o şeful diplomaţiei americane, Tillerson.

Iată deci drumul ieşirii din perplexitate. Şi din banalizarea şi industrializarea asasinării de copii cu arme de distrugere în masă. E o cale relativ simplă. Reclamă un limbaj pe care-l pricepe orice tiran. Un pic de empatie. Şi niţică bărbăţie.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă