Ordinea mondială – sau lipsa sa – este un subiect fierbinte zilele acestea. Fixația noastră cu privire la viitorul structurilor și sistemelor globale este evidentă peste tot – la știri și în conferințe, pe lista cărților cele mai vândute, chiar și în programele de televiziune populare.
Oamenii sunt îngrijorați. Globul trece prin schimbări fundamentale: apar noi actori pe scena lumii, anterioarele reguli sacrosante de comportament internațional sunt încălcate pe față și un nou val de progres tehnologic perturbă industrii și sectoare economice. În căutarea noastră pentru structură și predictibilitate – un impuls natural în aceste vremuri de schimbări rapide –, suntem disperați după informații care să ne releve mo-dul cum va evolua lumea și rolul nostru în cadrul ei.
Este, desigur, vital în astfel de situații să identificăm cea mai bună, sau măcar cea mai fezabilă, cale spre viitor. Predictibilitatea oferă o fundație pentru analize cost-beneficiu și pentru gândire strategică. Problema apare când dorința noastră pentru certitudine sufocă gândirea rațională, îndreptându-ne ideile și acțiunile către o direcție neproductivă și chiar periculoasă.
Tendința actuală spre o retrospectivă colorată în roz este un astfel de caz. Confruntați cu nesiguranță politică, economică, geostrategică și socială, politicienii au cedat tot mai mult farme-cului nostalgiei, promițând o întoarcere către ceea ce ei portretizează ca regulile și practicile familiare și complete din trecut.
În Rusia, președintele Vladimir Putin a operat în conformitate cu o abordare mondială de secol XIX, în care marile puteri domină sferele lor de influență fără ca cineva să li se opună. Așa cum a notat la întâlnirea din octombrie anul trecut a Clubului de discuții Valdai, „ursul nici măcar nu se va deranja să ceară permi-siunea. Aici, noi îl considerăm stăpânul taigalei“.
Statul Islamic încearcă să se întoarcă către un trecut chiar și mai îndepărtat. Membrii săi expun o doctrină de secol nouă medieval pentru a justifica eforturile de a restabili un califat, în care „legalitatea tuturor emiratelor, grupurilor, statelor și organizațiilor devine nulă“, iar execuțiile sumare și sclavia sunt obligatorii.
Și Vestul, de asemenea, a căzut în capcana nostalgiei, agățân-
du-se de o concepție despre ordine din ultima parte a secolului XX, în care Occidentul face regulile și poate alege dacă le respectă sau nu. Cel mai recent exemplu al acestei abordări anacronice este cel al încercării stângace (să nu zicem eșuate) a Americii de a împiedica susținerea pentru Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură, condusă de China, după ce a refuzat în mod repetat să ofere o voce mai amplă puterilor emergente ale lumii în instituțiile Bretton Woods.
Nostalgia a apărut, de asemenea, ca un factor major în afacerile interne ale multor țări. Peste tot în Europa, partidele populiste –
de la Partidul Independenței Marii Britanii (UKIP), de dreapta, până la Syriza, de extremă stânga, în Grecia – caută o întoar-cere către vremurile apa-rent mai simple și mai fericite cu control național și granițe închise. În SUA, un curent tot mai proeminent de jurisprudență apără „intenția originară“ a părinților Constituției, în timp ce republicanii se reorientează spre izolaționism, iar democrații denunță acordurile de comerț liber.
Dar nostalgia nu reprezintă o soluție, ci doar un vis de evadare. Privind în urmă nu ne aduce mai aproape de ceea ce ne dorim. Din contră, e o cale sigură de a rata provocările – și în același timp oportunitățile – care apar în calea noastră. Încercarea de a promova interesele unuia pe baza regulilor din trecut este echivalent cu a încerca să rezolvi rebusul de azi cu indiciile de ieri.
Să recunoaștem: lumea prosperă la care mulți sunt nerăbdători să se întoarcă – înainte de, să spu-nem, Uniunea Europeană, Națiunile Unite sau chiar de națiunea-stat – nu a existat cu adevărat niciodată. Așa cum nota Marcel Proust: “Amintirea lucrurilor care au trecut nu înseamnă neapărat că este amintirea lucrurilor așa cum au fost.“ Trecutul este abreviat și îndulcit pen-tru a-l prezenta ca superior în fața tumultului și mizeriilor actuale.
De-a lungul timpului, nostalgia a ajuns să aibă o conotație benignă. Dar cuvântul – o combinație dintre grecescul nostos (întoarcere acasă) și algos (durere) – a fost creat să descrie boala „unui acut dor de casă“. Probabil că ar fi mai bine să ne întoarcem la această definiție a nostalgiei, cel puțin în manifestările politice, la definiția care se referă la ceva asemănător unei boli, o condiție care distorsionează realitatea și care împiedică formularea unor soluții eficiente pentru schimbările din lumea reală.
Nici o abordare înrădăcinată în secolul al XX-lea – cu atât mai puțin în secolul al IX-lea – nu este adecvată complexităților din lumea globalizată din prezent. Apariția unor noi pu-teri și a unor actori nonstatali înseamnă că elaborarea unor reguli (și încălcarea lor) nu mai poate fi restricționată la nivelul unui mic club occidental. Iar intensitatea competiției globale înseamnă că țările europene nu pot spera să prospere independent una de alta.
Ideile subțiri se dezvoltă în absența unei alternative viabile. Tocmai de aceea, o perioadă de reflecție asupra ordinii mondiale este atât de importantă. Dar, mai degrabă decât să ne lăsăm măturați de acest val regresiv de nostalgie, mai bine să ne angajăm fie-care într-o dezbatere constructivă despre provocările reale cu care ne confruntăm și să propunem idei noi pentru a le rezolva.
