Cazul locotenent-colonelului Robert Turcescu prezintă interes pentru clipa de față din mai multe puncte de vedere. Înainte de toate, pentru că domnia sa și-a câștigat prin ani de prestație radiofonică și apoi la televiziune o notorietate indubitabilă. Aplaudat de unii și înjurat, de la o vreme, de alții, datorită perceperii lui ca partizan al uneia dintre taberele politice beligerante („băsescienii”), dl Turcescu a ajuns cunoscut și ca autor laborios de cărți proprii. Acestor aspecte ale personalității lui li se adaugă și lansarea ca muzician în cursa pentru Eurovision. Gazetar, scriitor și interpret de muzică, dl Turcescu nu părea să își mai adauge și o altă calitate la atâtea talente. A stârnit enervare însă obținerea – pentru merite care par acum mai evidente, chiar dacă rămân tot necunoscute – a gradului de colonel, parcă, în urmă cu puțini ani, din partea ministrului Apărării de atunci, dl gen. Gabriel Oprea. Că pe urmă Turcescu s-a dezis, renunțând la onorul respectiv, nu a mai salvat nici imaginea ministerului, unde unii petrec ani pe câmpuri de antrenamente, prin cazărmi și la alarme (când nu direct pe fronturi de luptă) ca să obțină respectiva ridicare în grad. După ce acceptase în pripă, renunțarea la grad a părut, și ea, nepotrivită, un soi de pălmuță pe obrazul unei instituții rigide, severe, dar socotită de români ca fiind serioasă.
Noile dezvăluiri aruncă însă o altă lumină asupra personalității îndrăgite și detestate a omului media cu păr grizonat de timpuriu. Întâi că, ofițer acoperit într-o unitate de informații, va fi îndeplinit misiuni pentru care se va fi socotit că merită să fie recompensat într-o manieră ajunsă la cunoștința publicului. Apoi, pentru întâia oară în mod deschis și la scenă deschisă, un ofițer de informații se dovedește „infiltrat” în presa audio-vizuală, aducând la cunoștința oricui faptul că în țara noastră presa nu este o zonă protejată de intruziunea serviciilor secrete.
Faptul acesta, al doilea, are consecințe majore pentru pretențiile de democrație pe care România le etalează de la revoluția din 1989 încoace. Se făcea caz de faptul că libertatea presei este tot mai mult îngrădită nu doar prin presiuni politice, ci și prin mijloace economice (șantajul cu publicitatea de stat devenind notoriu în anii guvernării Iliescu și oferind amprenta lui inconfundabilă premieratului lui Adrian Năstase). Acum însă vedem că pericolele pentru exercitarea nestingherită a datoriei de exprimare liberă a cuvântului cu mijloace mediatice vin și din altă direcție. Nemulțumite, pesemne, cu posibilitățile ample de supraveghere și distorsiune tehnologice (ascultare telefonică, controlul corespondenței, supraveghere internet etc.), serviciile secrete și-au implantat unii slujbași proprii în redacții pentru a lua parte nemijlocit la procesul decizional, pentru a face „ce trebuie” în viața publică a națiunii.
Vestea despre Turcescu Robert vine aproape îndată după ce s-a aflat un lucru similar și în ceea ce privește candidații la președinție. Dacă măcar unul singur este înrolat într-un serviciu secret, primind și executând ordine de acolo, se poate măsura mai bine până la ce adâncime s-au autoconspirat agenții noștri. Ei par acum peste tot în sectoarele-cheie, de la media la prima linie a politicii. Devin melancolic la gândul că în spatele marionetei prezidențiale se va putea desluși în curând, și în țara noastră, silueta vreunui ambițios colonel Gaddafi de pe apa Neajlovului, a Siretului sau a Mureșului; scutit, acesta, de competiția democratică, de ieșirea la rampă spre a culege voturile populației cu drepturi electorale; doar pentru că a știut manevra astfel încât el să fie mai bine așezat în ierarhia proprie de putere.
Ar mai fi și circumstanța că dl Turcescu a mărturisit chiar acum despre sine, în plină toamnă electorală. Este drept, a făcut-o pe final de mandat băsescian, și numai după ce dl Ilie Sârbu, din rândul inamicilor politici ai încă actualului președinte, a atras atenția asupra dublei calități turcesciene. (Apropo, prin ce miracol vrăjitoresc o fi aflat dl Sârbu cine este ofițer conspirat și cine nu?) În aceste condiții, este firesc ca unii confrați să se întrebe dacă mutarea moderatorului de la B1 este o mișcare strategică pe o tablă de șah, în miezul unei partide, sau sincera declarație de retragere dintr-un segment de viață situat sub reflectoare.
Discuția reactualizează însă și alte episoade relativ recente. La demiterea lui Andrei Marga de la conducerea ICR, profesorul universitar clujean a participat la o emisiune TV împreună cu Cornel Nistorescu, pedalând masiv pe ideea că a fost înlăturat din vârful instituției pentru că își permisese să ia măsuri împotriva lucrătorilor din serviciile secrete române care împânziseră institutul, urmărind alte agende decât aceea de a fi mesageri ai culturii române. Lucrul respectiv a părut atunci o aiureală autoeroizantă, căci nu era deloc evident de ce un demnitar român ar compromite, în caz că era adevărat, niște operațiuni secrete în folosul propriului stat. Acum însă pare plauzibil, măcar teoretic, că Marga sesizase, într-adevăr, infiltrări ale serviciilor la ICR, apărând nu cauza aparatului de stat care îl numise și pe care îl exprima – colorat de alianța socialist-liberală –, cât a democrației, iritată de intruziunile polițienești. Nu știu cât de plauzibilă poate fi socotită explicația mai mult sugerată decât dată de dl Marga în acel moment, dar rămâne de reținut de aici că tot mai mult și mai apăsat tema acțiunilor sub acoperire a ofițerilor spioni și/sau contraspioni români ține agenda discuțiilor publice.
De ce, dintr-o dată, ceea ce mulți bănuiau iese indubitabil la iveală, ici și colo? Aleg explicația cea mai optimistă: plasată în UE și în NATO, parteneră strategică cu SUA în diverse operațiuni războinice, România nu mai poate amâna democratizarea.
Iar unul dintre pașii făcuți în această direcție este și acela al separării funcționării democratice a societății de câmpul de operațiuni specifice al serviciilor de informații naționale. Dacă este așa și nu mă înșel, scandalul Robert Turcescu trebuie privit ca o bună ocazie pentru ca și alți ofițeri infiltrați să se autodenunțe ori să se retragă tacit din zonele unde prezența lor este incompatibilă cu democrația. Chiar acum, spre onoarea lor și întru binele public.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai.
