Juriul încă analizează dacă Grecia va reuși să evite incapacitatea de plată, dacă va rămâne în zona euro și dacă va inversa brutala contracție a economiei. Dar orice instanță corectă ar fi oferit deja verdictul cu privire la consecințele politice ale monedei comune: eșecul total.
Desigur, cazul euro a fost întotdeauna politic și a venit în două variante: pământesc și elevat.
Abordarea pământească, adesea discutată deschis doar în companii politicoase, a fost aceea că țările din sudul Europei cheltuiesc prea mult, taxează prea puțin și astfel împrumută în exces. Atât timp cât puteau finanța deficitele prin tipărirea unor monede locale și deprecierea lor din când în când, au mers pe aceste căi ale libertății de cheltuială. Doar haina strâmtă a euro și a politicilor monetare guvernate de la Frankfurt putea să le disciplineze.
Cel puțin asta era teoria. Rezultatul în practică a fost tocmai opus. Cu riscul deprecierii dispărut, rata dobânzilor a scăzut abrupt și tot astfel și costurile împrumuturilor. Banii ieftini din străinătate au inundat țările cu venituri mici ale Europei. În unele locuri – Grecia, Italia și Portugalia – banii au finanțat o orgie nesustenabilă de cheltuieli publice. În altele – Spania și Irlanda – au finanțat înșelătoriile dezvoltatorilor privați din imobiliare. Datoriile s-au umflat peste tot.
Abordarea politică elevată cu privire la euro a fost exprimată cu mare plăcere în Franța. Promitea pace, prosperitate și un respect reciproc în creștere, cu o uniune politică ca scop final. Nu a contat că nimeni nu părea să știe cum se poate ajunge acolo. După cum am auzit la nenumărate conferințe de-a lungul anilor: voința și determinarea europeană ne vor scoate la liman. Non-european fiind, mi s-a spus (uneori mai politicos, alteori mai puțin) că nu am cum să înțeleg asta.
Ei bine, rezultatele sunt acum vizibile și chiar și non-europenii înțeleg ce s-a întâmplat. Legitimitatea insti-tuțiilor europene este în scădere și mișcările neofasciste sunt în creștere. Prejudecățile împotriva emigranților și clișeele cu privire la nordicii zgârciți și sudiștii leneși proliferează. Chiar și ziarele respectabile nu ezită în a-i prezenta pe politicienii germani cu pantaloni scurți de piele și mustăți à la Hitler. Ar fi putut exista și un rezultat mai rău al proiectului de construire a unei Europe integrate și tolerante, dar eu nu mi-l pot imagina.
Nu ar fi trebuit să se ajungă aici. Uniunea monetară a fost tot timpul un pariu riscant, dar nu ar fi trebuit neapărat să producă șomaj în masă (mai mult de jumătate dintre tinerii din Grecia și Spania nu au o slujbă). O parte semnificativă a problemei reflectă designul defectuos al zonei euro și acel eșec este, de asemenea, politic.
Da, multe dintre necazurile Greciei au fost consecința propriilor decizii. S-a abuzat foarte mult de beneficiile pentru pensii, colectarea taxelor e un haos și (dincolo de plajele frumoase) țara oferă prea puține bunuri și servicii pe care restul lumii să vrea să le cumpere.
Dar recesiunea – care are deja jumătate de deceniu – are și cauze externe. Alte țări europene nu doar că nu cumpără suficient de la Grecia, cumpără prea puțin de peste tot. După cum subliniază în mod repetat Martin Wolf în Financial Times, există un dezechilibru masiv în Europa și nu este cel la care ne-am putea gândi.
De când a izbucnit criza actuală, contul curent al zonei euro a trecut de la un mic deficit la un surplus de aproape 2,5% din PIB. Pe măsură ce țări precum Grecia au tăiat din cheltuieli, altele, precum Germania, nu le-au mai extins pe ale lor. Europenii din nord sunt mândri să trăiască în limitele a cât își permit – nu contează că astfel ajută la menținerea unui crize regionale.
Acest tip de problemă îl îngrijorase și pe John Maynard Keynes în timpul negocierilor Bretton Woods de după cel de-al doilea război mondial. Outsiderii pot forța o țară să cheltuiască mai puțin prin refuzul de a o împrumuta. Dar cum forțezi o țară sau un grup de țări să cheltuiască mai mult? Eurozona nu are un răspuns pentru această inerentă dilemă politică și aici se găsește unul dintre defectele sale fundamentale.
Eurozona nu dispune nici de amortizoare automate pentru șocurile fiscale care – așa cum este deja larg acceptat – sunt esențiale pentru a stabiliza veniturile în toată Uniunea. Când prețul petrolului cade, iar Texas și Oklahoma intră în recesiune, curg bani înspre ele imediat, fără conflicte politice. Dar un astfel de transfer unional nu va avea loc atât timp cât se poate opune chiar și un singur cetățean european din nord. Așa încât, eurozona va fi întotdeauna afectată de dezechilibre economice și tensiunile politice care le acompaniază inevitabil.
Și, apropo de tensiuni politice, negocierile Greciei cu UE au deschis noi terenuri. Noul guvern Syriza s-a poticnit după numai două săptămâni, când s-a confruntat cu amenințarea nucleară finală: dacă nu vă comportați cum trebuie, Banca Centrală Europeană va opri finanțarea pentru băncile voastre. Nici măcar un ministru în geacă de piele nu va permite căderea unei bănci și haosul financiar care i-ar urma.
Băncile centrale independente sunt un lucru minunat, iar președintele BCE, Mario Draghi, este un bancher central excelent. Dar această independență este menită a fi aplicată politicilor monetare (ridicarea ratelor dobânzilor dacă e nevoie, oricât de nepopular ar fi) și nu politicilor fiscale (forțarea unei țări să-și reducă cheltuielile și să ridice taxele pentru a plăti datorii uriașe). A vorbit cineva de deficit democratic?
Desigur, nimic din toate acestea nu înseamnă că ieșirea Greciei din zona euro ar fi de dorit. Așa cum spune o glumă veche, dacă vrei să ajungi acolo, nu aș începe de aici. Iar aici – în uniunea monetară – este unde se găsește Grecia și ieșirea în grabă fără un plan B ar fi dezastruoasă.
Deciziile economice proaste se transformă cu ușurință în politici proaste. Din cauza designului său defectuos, moneda comună amenință acum însuși proiectul uniunii politice care ar fi trebuit să avanseze. Iar asta chiar că ar fi o tragedie grecească.
