În numărul trecut am scris despre Ucraina, la doi ani de la Maidan. Multă lume m-a întrebat şi care e situaţia în Rusia la doi ani de la… Ca punct de reper să luăm nu Maidanul, ci anexarea Crimeii.
După cum ştim, în martie 2014 Crimeea a fost anexată de Rusia şi ea devine subiect al Federaţiei Ruse printr-un truc juridic, dar mai ales prin puterea armatei prezente pe teritoriul peninsulei. Chiar dacă marile puteri nu recunosc această anexare, Crimeea devine de facto parte a Rusiei şi pune bazele conflictului armat dintre Ucraina şi Rusia, chiar dacă Rusia nu recunoaşte implicarea ei oficială în acest conflict. Occidentul porneşte un amplu proces de sancţiuni economice împotriva Rusiei. Rusia răspunde şi ea timid, afectând mai degrabă economia unor ţări din UE. Ce s-a întâmplat esenţial în toată această perioadă de doi ani?
În acest timp aproape nimeni nu mai crede că Peninsula Crimeea, care tradiţional a jucat un rol important în miza geopolitică a Rusiei şi care acum schimbă balanţa de putere în regiune, va mai fi cedată Ucrainei. Nici o sancţiune se pare că nu-i mai sperie pe ruşi. Însă sondajul făcut de centrul Levada ne arată că în 2015, în doar câteva luni, susţinerea populară a ideii de anexare a Crimeii a scăzut de la 56% la 47%. Să fie asta un rezultat al crizei economice în care a intrat Rusia?
În acest moment una dintre cele mai lucide şi exacte analize care apare în Rusia aparţine Nataliei Zubarevici, directorul de programe regionale al Institutului de Politici Sociale. Ea vine cu o amplă analiză a crizei economice şi sociale în care a intrat în acest moment Rusia. Această criză nu se datorează în mod direct conflictului cu Ucraina şi sancţiunilor aduse Rusiei. Cauzele ei sunt în primul rând interne, însă conflictul cu Ucraina şi sancţiunile au accentuat şi accelerat această criză. Fireşte că a existat şi factorul extern legat de căderea preţului la petrol. E veşnica obsesie a Rusiei postcomuniste: ce vom face când se vor termina petrolul şi gazul? Scenariile sunt apocaliptice. Dar, în buna tradiţie rusească, ei încep să devină cu adevărat eficienţi abia în condiţii-limită.
Să revenim la analiza Nataliei Zubarevici. Spre deosebire de prima criză postcomunistă, cea din perioada 1992-1995, criza transformaţională care a măturat o bună parte a industriei producătoare sau de crizele din 1998 şi 2008, care au fost globale cu efecte asupra sistemului financiar, dar şi ale unor sectoare industriale (metalurgia scade cu 35-40%), criza actuală este de cu totul altă natură. Ultima criză începe în 2013, este foarte lentă şi seamănă mai degrabă cu o stagnare pe termen mediu şi lung. Ea afectează enorm de mult bugetul regiunilor şi este tot mai accentuată în anii 2014 şi 2015, accelerată fiind de căderea preţului la petrol şi la un număr important de metale preţioase, celuloză etc. Practic, exporturile Rusiei au fost afectate drastic, fapt ce a dus la sărăcirea bugetului federal.
Fenomenele care apar în urma acestei noi forme de criză-stagnare sunt paradoxale. Pe de o parte, avem efecte negative asupra regiunilor care sunt axate pe industria constructoare de maşini. Pe de altă parte, regiunile agrare îşi revin puţin, sancţiunile având şi efecte pozitive pentru că Rusia e nevoită să caute resurse interne pentru hrană. Zonele industriei petroliere şi cele de gaz rămân funcţionale şi pe profit, chiar şi în condiţii-limită, însă cu siguranţă nu trec prin cea mai bună perioadă. Ele sunt obişnuite cu alt tip de profit şi cheltuieli. Criza însă afectează foarte mult consumul pentru că afectează direct veniturile populaţiei. Ca de obicei, criza este plătită de oamenii simpli. Mai există un moment important al acestei crize: scăderea masivă a investiţiilor străine. Creşte însă neaşteptat de mult exportul în domeniul industriei militare. Cert este că noua criză impune puterii de la Kremlin să redeseneze anatomia cheltuielilor şi distribuţiei bugetului regional, domeniu foarte sensibil în Rusia. După cum spune unul dintre sociologii dragi mie, Simon Kordonsky: bugetul federal este a doua mare resursă a Rusiei. Bătălia pentru buget e la fel de mare ca şi pentru petrol şi gaze. Această bătălie dă bătăi mari de cap Kremlinului.
Concluziile amplului raport făcut de Zubarevici sunt următoarele: în viitorii 5-6 ani, în Rusia vom avea o degradare socială şi economică lentă. Cresc cheltuielile şi ele duc la politici de austeritate. De unde să tăiem dacă nu din educaţie, sănătate, asistenţă socială? Unde mărim? Armată, Interne şi siguranţă naţională. Paradoxal e faptul că şomajul nu creşte, iar această stagnare va duce la apariţia unor sectoare noi pe piaţa forţei de muncă.
Experţii se întreabă dacă ne aflăm în faţa unui soi de „stagnare brejnevistă“ sau dacă degradarea veniturilor populaţiei va duce la proteste de masă. Deocamdată se pare că puterea de la Kremlin mai are resurse economice şi politice încât să reziste presiunii interne şi externe, iar populaţia pare prea preocupată de propria existenţă ca să se mai revolte. Cât timp? Nimeni nu ştie, iar Kremlinul tot caută soluţii „imprevizibile“.
Dar povestea asta sună atât de cunoscut şi familiar: austeritate într-o direcţie şi cheltuieli în altă direcţie. De ce? Pentru că Rusia este deja parte a sistemului economic global, chiar dacă periferic şi cu pretenţii, resurse şi armată mai mare.
