Numărul 1.785 va fi uitat foarte curând. Dar cvasiunanimitatea în meschinărie, turpitudine și miopie politică a clasei noastre politice va fi ținută minte.
Nu s-ar putea spune – dar chiar deloc – că în România ducem lipsă de dispute politice. Ba chiar, de cele mai multe ori, disputele degenerează în scandal, iar tărăboiul acoperă orice zgomot de fond. Națiunea e divizată pe toate chestiunile, iar politicienii nu se sfiesc să exprime aceste diviziuni. Ba am zice că și de asta sunt plătiți. În acest context de harță eternă, e uimitor să constați că, deodată, s-a creat acordul și marele consens pe două chestiuni: 1) UE să nu ne impună cote de refugiați; 2) nu putem lua mai mult decât ceva sub 1.800 de refugiați, și anume fix 1.785 (din cei peste 6.300 propuși de CE. Și Comisia, de altfel, a propus un număr, tot calculat contabilicește; dar nu despre birocratismul CE, care nu răspunde înaintea unui electorat, discutăm aici, ci despre acela al guvernului și președintelui, care răspund). S-ar părea că opoziția și puterea, președintele și primul ministru sunt de acord întru totul cu acest număr fatidic. Mai mult, se răspândește ideea că Europa (Germania, în principiu) ne persecută, fiindcă nu ne-a luat în Schengen), dar acum ne cere să ne asumăm sarcini enorme în raport cu putințele noastre mici, măsurate de numărul 1.785 (sarcini asumate, totuși, prin tratatele europene semnate și de România).
Citește continuarea textului în Revista 22.
