Acordul din această lună privind criza grecească și programul nuclear iranian sunt, fără îndoială, două realizări importante. Dar comparațiile care au însoțit ambele înțelegeri au tins spre hiperbolă, obstrucționând discuția rațională despre implicațiile lor pentru Europa, Orientul Mijlociu și perspectivele pentru diplomația internațională.
Acordul dintre Grecia și creditorii săi, de exemplu, a fost comparat cu Tratatul de la Versailles, considerându-se că grecii au fost forțați să accepte condiții ruinante de „capitulare”. Dar recesiunea economică, oricât de dificilă, nu este război, iar poziția Greciei de azi nu poate fi comparată cu cea a Germaniei învinse din 1918.
Între timp, oponenții acordului privind limitarea activităților nucleare ale Iranului pentru următorii 15 ani l-au asemănat cu Acordul de la München (o rușinoasă împăciuire a unui dușman rău), în timp ce susținătorii săi l-au comparat cu apropierea dintre Statele Unite și China din anii 1970. Dar iranienii nu sunt deloc precum naziștii și nici nu există o țară ca Uniunea Sovietică, care să reprezinte acel tip de amenințare ce l-a inspirat pe președintele SUA, Richard Nixon, să se îndrepte spre Beijing în 1972.
La fel de problematică a fost și tendința de a compara între ele cele două seturi de negocieri. Dincolo de sincronizarea în timp, în realitate au puține în comun. Ce împart, totuși, cele două acorduri este faptul că „succesul” lor a fost determinat în mare parte de sentimentul unei amenințări externe puternice care a făcut din alternativă – nici un acord – o variantă mult mai rea.
În cazul Greciei, negocierile au fost propulsate de spectrul unei țări înfuriate care se cocoloșește lângă președintele rus Vladimir Putin, cu periculoasele sale ambiții revizioniste, ori de spectrul ca Grecia să acționeze ca un canal pentru migranții spre Europa. În cazul Iranului, amenințarea imediată a avansării Statului Islamic s-a dovedit mai înspăimântătoare decât perspectiva pe termen mediu a unui Iran care să dețină arma nucleară.
Cealaltă caracteristică pe care o au în comun cele două acorduri este faptul că nu sunt complete. Niciunul nu rezolvă problema la îndemână. Ambele nu fac decât, pur și simplu, să tragă de timp – timp pentru a determina dacă Grecia poate rămâne cu adevărat în zona euro și o perioadă fără Iran în clubul nuclear.
Drept rezultat, ambele acorduri par mai degrabă niște pariuri decât niște înțelegeri. Pariul grecesc – dacă țara va fi capabilă să își țină financiar capul deasupra apei pe măsură ce încearcă să implementeze exact dificilele reforme structurale pe care le-a promis – se va decide primul. Răspunsul va deveni clar în câteva luni, poate chiar săptămâni.
Pariul iranian – dacă această țară își va relua agresivele sale ambiții nucleare – va fi lămurit, probabil, într-o perioadă mai lungă de timp, poate opt sau zece ani. Desigur, Iranul și-ar putea respecta partea sa din înțelegere pentru tot termenul impus de 15 ani, dar apoi ce se va întâmpla?
Orice negociere internațională – fie că are loc între parteneri sau între adversari – urmărește o anumită logică. Vine un moment când procesul negocierii capătă propria dinamică, scăpând de sub controlul, cel puțin în unele privințe, protagoniștilor săi. Provocarea vine din găsirea punctului corect de echilibru – „compromisul echitabil” – dintre părți.
Aici se diferențiază negocierile grecești și cele iraniene. Dincolo de aparența de succes, în ambele cazuri, rezultatele sunt foarte diferite, dacă nu chiar diametral opuse. În timp ce Grecia, partea mai slabă din aceste negocieri, a fost umilită inutil de către partenerii săi europeni, Iranul, de asemenea partea mai slabă în negocieri, a primit o nouă legitimitate din partea adversarilor săi din Vest. Membrii familiei, se pare, sunt tratați mai sever decât cei din afara ei.
Unii ar putea susține că acordul cu Iranul reprezintă o schimbare fundamentală în atitudinea acestei țări față de Vest. Dar adevărul este că, deși Iranul ar putea fi un partener potențial, a fost multă vreme un rival dur. Regimul iranian nu împărtășește valurile occidentale și nici nu o va face prea curând. Și este bine cunoscut că în Orientul Mijlociu dușmanul dușmanului tău nu este neapărat prietenul tău, nici chiar dacă dușmanul este Statul Islamic (sau haosul general).
Dacă este adevărat că s-a obținut prea mult de la Grecia și prea puțin de la Iran, acest lucru reflectă o diferență fundamentală între pozițiile de negociere ale Greciei și Iranului mai degrabă decât o discrepanță în abilitățile negociatorilor. Iranul devine tot mai indispensabil pentru rezolvarea oricăror probleme din Orientul Mijlociu, ceea ce îi conferă un anumit grad de putere pe care Grecia – pe care mulți din Europa încă o privesc ca în întregime dispensabilă – nu îl are.
Astfel se explică de ce președintele SUA, Barack Obama, și negociatorul său șef, secretarul de stat John Kerry, au ținut morțiș să ajungă la un acord cu Iranul. Partenerii europeni ai Greciei, prin comparație, au fost profund divizați dacă să acorde țării destinderea de care avea nevoie pentru a fi păstrată în eurozonă.
Desigur, au existat divizări și între interlocutorii Iranului, cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU, împreună cu Germania. Dar, având China și Rusia în mod esențial de partea sa, Iranul a putut exploata aceste divizări în avantajul său. Grecia nu a dispus de o astfel de opțiune. În timp ce Germania și Franța s-au certat cu privire la concesiile pe care au fost dispuse să le ofere, Grecia nu a putut să folosească acest lucru în folosul său. Indiferent de meritele președintelui francez François Hollande și ale cancelarului german Angela Merkel ca negociatori, adevărul este că, în condițiile unei economii grecești total dependente de finanțările oficiale din partea Europei, prim-ministrul Alexis Tsipras nu a fost în poziția din care să respingă un acord al ultimei șanse.
Probabil că cea mai importantă diferență dintre cele două acorduri vine din faptul că soarta Greciei, deși relevantă pentru economia mondială, privește mai mult Europa, în timp ce acordul cu Iranul are consecințe mult mai ample, de la balanța de putere din Orientul Mijlociu până la proliferarea nucleară globală. Ambele sunt incomplete și provizorii, alimentând scepticismul printre criticii lor. Dar pare, de asemene,a clar că ambele acorduri reprezintă tot ce a fost mai bun din ceea ce au putut obține negociatorii. Dacă timpul vindecă răni, atunci acesta este un motiv suficient să avem speranțe.
Dominique Moisi, profesor la Institutul de studii politice din Paris (Sciences Po), este consilier senior la Institutul Francez pentru Afaceri Internaționale (IFRI) și profesor invitat la Colegiul King din Londra.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
