Unde ne sunt specialiştii care să ne scoată din criză, să ne reformeze statul, unde sunt marile minţi care să regândească viitorul? De când ne-a secat prosperitatea, nevoia de specialişti a devenit brusc acută. Nimic nu ar putea fi mai aproape de ideile pentru care am înfiinţat SAR, al cărei prim program a fost editarea unui catalog de experţi cu nu mai ştiu câte mii de intrări. Catalogul a stat vreo zece ani pe internet, după care l-am scos, pentru că ar fi avut nevoie de actualizare. Între timp însă, câştigasem destulă experienţă ca să înţelegem că obstacolul principal în faţa idealului unei administraţii competente nu e absenţa unui repertoriu, deşi nici azi nu există unul de bună calitate. Dacă în România de azi nu găsesc ceea ce se numeşte a legal scholar - nu găsesc alt cuvânt - şi din 2004, de când am un parteneriat cu un centru de studii legale şi politici publice din Stanford (şi mai multe proiecte europene câştigate), scriu cam singură pe temele de promovare a legii de către comunitatea internaţională (CEDO, UE), aceasta e pentru că nu rentează la noi dacă ai o educaţie în Drept să fii academic.

Nu mai vorbesc de calitatea şcolii de Drept, care nu pare să aibă ambiţia de a produce intelectuali, ci nişte recitatori de coduri legale comuniste cârpite în tranziţie, e vorba de stimulentele existente în societate. Am lucrat cu mai mulţi oameni tineri cu educaţie legală în decursul vremii, toţi au ajuns în birouri de avocatură sau la Comisia Europeană, nici unul nu a ajuns cercetător, deşi în discuţia asta despre rolul magistraţilor în societate ar fi nevoie de asemenea voci. Cine însă i-ar remunera să fie doar academici, ca pe colegii mei de universitate la Berlin? În societatea noastră nu plătim pe nimeni ca să gândească, iar urmările se văd. Câţi economişti capabili să reflecteze la integrarea noastră cu economii mai performante avem şi câţi rămân capabili de gândire independentă şi nu devin nişte ţuţeri ai lui Tăriceanu când măreşte pensiile pe datoria publică sau ai lui Năstase când vrea să iasă în trei zile cu un program? Ani de zile am lucrat excelent cu Daniel Dăianu şi Lucian Albu, pentru că sunt printre puţinii în care am încredere că ar raporta realitatea aşa cum e, indiferent de contextul politic, şi asta e fundamental, fără asta nu poţi fi numit expert.

Aparent, volumul Idolii Forului pledează şi el pentru abordarea expertă faţă de cea generalistă, dar, de fapt, dacă îţi pierzi timpul să îl citeşti, descoperi că teza principală e mai degrabă aceea că „idolii" blamaţi de autori - mai ales Patapievici, cel mai des menţionat - nu sunt specialişti. Dar au pretins ei că sunt? Ultima carte de vizită a lui Patapievici pe care am văzut-o avea inscripţionat „scriitor".  E adevărat că în apărarea lor Andrei Cornea pretinde că ar fi. Apărare slabă şi neconvingătoare, Patapievici nu s-a ţinut de istoria ştiinţei, nici Liiceanu de Heidegger, altfel, evident, aveau mai multe lucrări publicate şi citate internaţionale. A le număra însă lucrările ISI, cum face volumul Matei, este cam hilar, intelectualul ca formator de opinie publică în limba lui şi în formate cât mai populare, de asta e intelectual, şi nu savant. A, nu mai vrem intelectuali, vrem savanţi? Oare nu sunt ambele categorii necesare, servind funcţii diferite, şi nu sunt nici măcar incompatibile la o singură persoană (profesorii mei Huntington, Fukuyama, Ghiţă Ionescu erau şi specialişti, şi intelectuali)? Şi cine spune asta, cine îi demască pe scriitorul Patapievici, eseistul Pleşu şi filosoful Liiceanu?  Filosoful Aranyosi, poetul Dobrescu şi alte persoane de specialitate necunoscută, ca Ghilezan, Gavrilescu, Momescu etc.? Înţeleg să vină un atomist, un matematician (între timp, avem şi unul profesor la Harvard!), un economist (avem profesori la Maryland şi Columbia) sau un specialist în limbi clasice, precum regretatul Dan Sluşanschi, să-l demaşte pe umanistul generalist, dar nu unii cam ca ei, dar mai puţin faimoşi! Specialişti în firea poporului român? Să fim serioşi!

Eu nu contest defel dreptul oricui de a spune că împăratul e gol. De acord, cine lucrează pe subiecte universale ar trebui să aibă mai multe citări externe (ISI) decât Andrei Cornea (două) sau Andrei Pleşu (unul), dar Barbu, cu patru, şi Aranyosi, cu trei, nu au spart piaţa deocamdată. De acord, nimeni nu citează cărţile  semnificative pentru România traduse în engleză prin grija lui Sorin Antohi (cine nu are acces ISI poate verifica pe Google Scholar), că Jurnalul de la Păltiniş sau Zbor în bătaia săgeţii, ori toate traducerile din Pleşu nu au citări. Eu ştiu din experienţa mea, numai din clipa în care am început să cunosc publicul global şi să scriu pentru el, numărul meu de citări a crescut. Ce e de studiat aici este divorţul de interese dintre piaţa românească şi cea externă, inutilitatea traducerilor a ceea ce face vogă la noi şi care, evident, nu prinde în Vest, şi asta aş fi  aşteptat de la volumul lui Matei să facă - să pună întrebările fundamentale.