Care dintre următoarele două aspecte vi s-a părut mai remarcabil? Sublima încredere de sine afişată de domnul Vîntu pe parcursul ultraindiscretelor sale convorbiri telefonice purtate cu Nicolae Popa - condamnatul fugar ca urmare a rolului pe care l-a jucat în cadrul megaescrocheriei FNI? Sau mai degrabă parada interminabilă de voci recrutate din rândurile mass-media, politicienilor, societăţii civile şi PR, dispuse să jure 24 de ore din 24 că ţarul media nu are nimic a-şi reproşa, dificultăţile sale actuale fiind toate - aşa cum o spune însuşi cel recent eliberat - o consecinţă a malevolenţei unui şef de stat vindicativ? Mă tem că cel de-al doilea fenomen a fost de departe cel mai şocant, demonstrându-ne că orientalismul exprimat prin servilism deşănţat şi decepţie de-a dreptul rituală încă rămâne piesa de rezistenţă a vieţii publice româneşti.

Sorin Ovidiu Vîntu a devenit precaut abia după gestul extrem de hazardat de a-l convoca pe Mircea Geoană la o întâlnire nocturnă pe data de 2 decembrie, ziua în care presa vuia despre reţinerea lui Popa în Indonezia. Succesorul lui Geoană la şefia PSD, Victor Ponta, a preferat să rămână mai circumspect în privinţa mult disputatului patron media, dezvăluind de curând chiar că, „pe vremea lui Geoană, mogulii influenţau 100% deciziile PSD". Este de presupus că Ponta va fi realizat, măcar în parte, că ambiţiile sale legate de o carieră de lungă durată în topul politicii româneşti nu au cum să concorde cu agenda unui personaj eminamente nesăbuit, care nu va avea nici aspiraţia şi nici capacitatea de a renunţa vreodată la vechile metehne, transferate rapid asupra tuturor societăţilor deţinute şi activităţilor aferente acestora - desfăşurate, de altfel, în domenii absolut onorabile, printre care se numără şi presa.

Pentru pestriţa clientelă care a monopolizat în mare grabă principalele canale de ştiri private cu scopul de a deplora ad nauseam soarta celui reţinut, nici o hiperbolă, inexactitate sau distorsionare a realităţii nu părea suficient de generoasă pentru a-l consola, întrucâtva, pe şeful proaspăt încarcerat. Natura relaţiei, respectiv faptele aflate la baza legăturilor neîntrerupte dintre cel deplâns şi un condamnat fugar nu au contat câtuşi de puţin. Au fost voci, precum mi-e dat să citesc, care au vorbit despre un iminent martiriu al lui Vîntu. Lucian Bolcaş a opinat că stenogramele convorbirilor „demonstrează că a fost o lucrare făcută de profesionişti", spectatorul urmând să subînţeleagă că într-un stat lipsit de servicii publice puse cu adevărat în slujba cetăţeanului doar forţele subterane s-ar putea ocupa de o asemenea operaţiune.

Bogdan Chirieac nu şi-a ascuns indignarea faţă de o acţiune absolut normală a sistemului judiciar al statului - sistem ce îndrăznise să reţină, în fine, un personaj care până atunci îşi bătuse joc de lege cu vârf şi îndesat. În vremurile de glorie ale lui Ion Iliescu, primii paşi timizi în vederea creării unui stat de drept erau, cum bine ştim, spulberaţi mult mai uşor: întâi cu bâte şi ciomege, ulterior cu ajutorul unor elemente abjecte, dotate cu „licenţa" de a se comporta cât mai agresiv în spaţiul public, fără nici o teamă cu privire la eventuale consecinţe. Intangibili s-au dovedit, de-a lungul anilor, mai întâi Cozma, apoi Vadim, escrocii de la Caritas şi FNI, mai târziu patronul de la OTV, precum şi o şleahtă de avocaţi şi judecători determinaţi să lase proprietăţi şi averi pe mâinile sponsorilor lor politici, care le acumulaseră, fireşte, preponderent pe căi oneroase.

Abdicarea societăţii civile a fost, la rândul ei, reconfirmată zilele trecute - după ce, în ultimii ani, liderii aceştia refuzaseră, oricum, în mare măsură să mai lupte întru susţinerea unui sistem judiciar puternic, în special atunci când era vorba de reţinerea unui personaj mai notoriu. În privinţa stadiului la care a decăzut societatea civilă, mi s-a părut relevant că tocmai Sergiu Andon, şeful comandoului juridic al lui Dan Voiculescu, l-a felicitat pe imberbul Victor Alistar pentru clarviziunea opiniilor enunţate, potrivit cărora reţinerea lui Vîntu ar reprezenta doar „o perdea de fum" menită să distragă atenţia publicului de la problemele economice ale ţării. Voi continua să mă mir că şefii organizaţiei Transparency International de la Berlin preferă să ignore derizoriul în care Alistar a reuşit să arunce filiala de la Bucureşti - presupun că vor fi concluzionat de mult că, indiferent ce-ar face, România va aparţine, oricum, altei zone...  nu doar de fus orar, ci şi de etică.

Vajnicii apărători ai lui Vîntu îşi merită banii - au reuşit să-l prezinte ca pe un Lorenzo de Medici al zilelor noastre, încleştat într-o luptă crâncenă cu un preşedinte vulgar şi periculos. Nu au existat nici dezbateri principiale vizând modul în care statul de drept ar trebui să-şi protejeze cetăţenii în faţa unor acţiuni de furt calificat şi nici pertractări pe tema preîntâmpinării megaescrocheriilor ticluite de pseudo-oameni de afaceri care, după astfel de „tunuri", reuşesc apoi să pună mâna pe varii domenii de interes public major - fie că este vorba de segmente ale mass-media, de sindicate, sectorul financiar, justiţie sau altele.