Nu ştiu câţi dintre cei a căror viaţă depinde totuşi de stat se întreabă ce e, în fond, acest stat şi cui foloseşte el, din moment ce lor le dăunează. Unii mai ştiu câte ceva despre „contractul social", aşa cum l-a definit Rousseau, alţii poate că intuiesc pur şi simplu rostul său ca unul de protecţie a cetăţeanului. Sigur, în mod ideal şi la origine statul a fost o creaţie colectivă care să-i protejeze pe cei ce l-au creat. Dar, ca atâtea alte creaţii omeneşti, şi asta a fost deturnată de unii dintre cetăţeni, mai abili decât ceilalţi sau mai lipsiţi de scrupule. Astfel încât, din scut împotriva răului dinăuntru şi al celui dinafară, statul a putut deveni chiar răul însuşi, între care şi cetăţean nu mai rămânea nici un scut, cât de mic, cât de subţire. Sunt secole de când deturnarea statului a avut loc sau a început să se producă.

Noi, europenii, vorbim despre prima democraţie creată în Grecia Antică, mai precis despre democraţia ateniană, dar câtă lume mai ştie că aceea era totuşi o democraţie a unora, în faţa căreia alţii, mai mulţi, nu aveau nici un drept, nici o putere? Să mă explic: în democraţia ateniană, numai câteva mii de oameni aveau drepturi, erau adică cetăţeni, bărbaţii născuţi acolo şi care locuiau acolo. Ceilalţi, sclavii sau cetăţenii altor oraşe-stat, nu aveau la Atena acelaşi tratament, fiind nişte simpli venetici fără drepturi civice. O primă deturnare a statului avusese deci loc. Mai departe, se ştie, statul feudal îi proteja pe proprietarii marilor averi, care, spune Tocqueville, se ocupau ei, cel puţin în Franţa prerevoluţionară, de protecţia supuşilor lor, cei săraci şi fără o protecţie reală, instituţionalizată. Era deci statul cuiva, dar nu al tuturor celor care trăiau în interiorul lui. La noi, ce să mai vorbim? Ştefan cel Mare şi Sfânt era degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat, ca să-l citez inexact pe cronicar. Era acela, cel condus de el, un stat? Era. Unul, desigur, deturnat de la scopul său nobil iniţial.

Epoca modernă este una a demagogiei. Nu numai comuniştii care ne anunţau an de an şi deceniu de deceniu un viitor luminos minţeau, ci şi aceia dintre democraţii care au învăţat asta de la comunişti sau din experienţă, anunţându-ne mereu ce bine ne fac ei, în timp ce toată lumea vede exact contrariul. După ce am fost o viaţă întreagă membru al unei epoci de tranziţie de la capitalism la socialism şi de la socialism la comunism, iată-mă acum membru al unei alte tranziţii, de la socialism la capitalism. Statul, zic cei cărora le foloseşte, e democrat. În faţa lui suntem egali cu toţii. Fireşte că, aşa cum spune o vorbă cunoscută, unii sunt mai egali decât alţii. Acest stat, creat după 22 decembrie 1989, ne protejează pe toţi, chemându-ne să dăm cât mai multe dări, să stăm, ca acum, de câtva timp, la cât mai multe cozi ca să-i dăm lui, statului, cele necesare, dar când e să te duci la doctor sau la farmacie, ai de plătit mai mult decât plăteai când nu achitai atâtea procente pentru asigurarea de sănătate. Păi, pe cine mai protejează acest stat protector, despre care mulţi mai cred şi astăzi că e un scut împotriva răului dinafară şi a celui dinăuntru?

Dar poate că statul ăsta ne protejează împotriva răului din afară. Cât despre cel dinăuntru, acesta e tot mai liber şi tot mai puţine piedici se pun între el şi noi. Până şi poliţiştii, care se presupune că ne-ar fi protejat de răufăcătorii dimprejur, încep să dispară, deoarece statul nu-şi mai poate permite să-i plătească. Iar când sunt agresaţi sunt, şi ei, lăsaţi în plata Domnului. Atunci ce dracu' îşi mai poate permite statul ăsta? Să întreţină prin contracte preferenţiale afacerile acoliţilor puterii? Să multiplice averile celor care-i susţin pe cei la putere la un moment dat? De bună seamă că da. Şi atunci, al cui e statul acesta? Al cetăţenilor? Nu cred. Mai degrabă al unor anume cetăţeni, nişte supercetăţeni, cu drepturi inegale faţă de plătitorii de rând. Şi, în timp ce unui magnat i se permite să rămână dator statului cu şase sute de milioane de euro, unui pârlit care ia o sută de lei drepturi de autor i se cere imperativ şi sub ameninţarea unei amenzi de cincizeci de ori mai mare să plătească asigurarea şi procentul, şi iar procentul etc. Cum ar zice Tănase, dacă ar mai trăi: „Păi e bine, nu e bine!".

Îmi intitulasem aceste rânduri „Ce-i statul?". Ajuns în acest punct, m-am răzgândit şi i-am spus aşa cum se vede mai sus. Conceput, orice s-ar zice, ca un instrument aflat în posesia tuturor cetăţenilor, el a devenit obiect de împroprietărire şi actul acesta samavolnic a şi fost pus în practică, iar asta nu de ieri, de alaltăieri. Sigur că vinovaţii sunt primii care l-au folosit pentru ei, numai că ei se pierd în negura vremurilor şi noi nu mai putem da vina pe ei, ci pe cei care le urmează, în prezentul acesta, al nostru, exemplul. Aşa că, dacă aş reveni la primul titlu al acestor rânduri indignate, ar trebui să corectez: statul e o unealtă pe care alegătorii - în democraţie - o înmânează unui partid sau unei coaliţii, care îl foloseşte în interesul său propriu, fără să se sinchisească de cel al cetăţeanului, dar prevalându-se mereu de interesul public, exact atunci când acesta îi preocupă (pe guvernanţi) mai puţin.

Şi atunci, cum să stabileşti care dintre cei care l-au guvernat a fost mai bun? Aşa cum, din punctul de vedere al unui cerşetor, cel mai bun e cel care-i dă cea mai mare pomană, şi în cazul nostru cei mai buni guvernanţi sunt aceia de la masa cărora cad cele mai multe firimituri în gurile deschise larg ale alegătorilor, pururi flămânzi. Asta ca să mai voteze şi altă dată.