Apariţia stenogramelor după convorbirile dintre Traian Băsescu şi Sorin Blejnar, ca şi a celor dintre fostul şef al ANAF şi Elena Udrea, comentată îndelung, pe faţă şi pe dos, de media audio-vizuale, constituie, într-adevăr, un eveniment notabil al prezentei campanii electorale. El lansează un semnal care merită analizat, chiar dacă nu la nivelul conţinutului, care, după cum a permis comunicatul preşedenţiei şi seria de intervenţii publice ale partizanilor prezidenţiali să se observe, poate fi relevant sau nu pentru misiunea sau derapajele primului om al ţării. Că a fost vorba despre o complicitate deocheată sau, dimpotrivă, că s-a comunicat în limitele în care contractul dintre doi reprezentanţi ai statului o permit în mod legal rămâne de stabilit.
Altceva, însă, mi se pare demn să fie semnalat. Este pentru prima oară când se dezvăluie faptul că primul om al ţării, preşedintele însuşi, este monitorizat îndeaproape, i se ascultă convorbirile telefonice – nu interesează acum şi aici sub ce pretext se face asta – şi este pus sub lumina reflectoarelor la acelaşi nivel cu, să zicem Omar Haysam. Anterior, maximum-ul atins păruse să fie modul în care fusese luat la puricat un fost premier. Astăzi, după mai mulţi ani de tergiversări, eschive, vizite la Parchet, declaraţii de presă şi o îndărătnică luptă în presă, Adrian Năstase, premier leonin, cu atitudini voievodale, a poposit după gratii. Uite însă că lucrurile pot merge chiar mai departe, iar faimoasa luptă cu Securitatea pe care, la un moment dat, preşedintele Constantinescu o evoca, arătându-se încolţit, nu a fost chiar o simplă impresie, o adiere pe cerul gândirii…
Una este să explici cetăţenilor că nimeni nu este deasupra legii şi cu totul altceva să vrei ca acestora să li se pară firesc ca fiecare ins, ori măcar fiecare reprezentant al statului este firesc să fie pus sub observaţie în fiecare moment al vieţii lui. Mă întreb dacă în România le explică cineva candidaţilor la posturi în administraţia ţării că în fişa postului este inclusă şi o clauză Big Brother. Dacă s-ar practica aşa ceva, nici n-ar fi cel mai rău. Măcar ai avea certitudinea că omul care priveşte peste umărul tău ce ai în farfurie, ce duci cu tine în pat ori la toaletă şi ce vorbeşti în spaţiul privat sau la telefon este „tehnician” într-un serviciu secret pentru care s-a depus un jurământ de servire a ţării, a cetăţenilor şi a drapelului. Din păcate, însă, nu poţi avea această certitudine la noi. Impresia este că altcineva decât servicile secrete oficiale face asta. Sau, dacă nu, că aceste servicii, care ar trebui să fie supuse puterii legitime din stat, s-au împărţit între reprezentanţii acesteia: unii cu legislativul, alţii cu executivul; unii cu Palatul Cotroceni, alţii cu Palatul Victoria.
Probabil că o asemenea evoluţie ar fi fost măcar încetinită sau bruiată dacă palatele, respectiv puterile din stat ar fi acţionat, de la bun început şi continuu, în direcţia binelui public definit şi identificat în acelaşi fel de toţi factorii componenţi ai statului. Anii de după 1989 şi, mai ales, cei de după 2004, când căderea lui Iliescu a dus pe tuşă pe – vedem acum – singurul jucător capabil să ţină la respect eminenţele cenuşii de diverse feluri dindărătul statului vizibil, au permis afirmarea unor tendinţe îngrijorătoare, însă. Ele se manifestaseră şi în scurtul interludiu când Convenţia Democrată a căutat să inducă o schimbare mai substanţială decât a izbutit, în cele din urmă, în sfera puterii. Atunci a apărut „Afacerea Ţigareta”, care a făcut din colonelul Truţulescu prima victimă cunoscută de oricine a unui război discret între structurile invizibile. Ceea ce n-am înţeles pe loc este că atunci când un lider de spioni din proximitatea preşedintelui pierde, pierde, de fapt, şi preşedintele, indiferent ce anume profesează el.
Astăzi, când un procuror ajunge să fie investigat pentru că, din motive nedezvăluite – dar posibil de ghicit – a pus sub supraveghere şi telefonul prezidenţial (cel puţin unul dintre ele), se cuvine văzut în el doar degetul de la capătul unei mâini care continuă un braţ ce transmite un impuls venit de la creier. Datorită acestui fapt, cred că publicarea transcrierilor de convorbiri Băsescu – Blejnăr (fără a fi uitată din ecuaţie nici Elena Udrea) transmite un mesaj foarte clar. Pe de o parte, el îi spune preşedintelui că spatele lui nu este pe cât de păzit îl credea el însuşi, mai cu seamă după sprijinul primit din partea liderilor politici europeni. Pe de alta, evidenţierea faptului că Traian Băsescu a minţit atunci când afirma că nu îl cunoaşte personal pe cel dovedit acum interlocutorul său aminteşte că scopul compromiterii electorale a preşedintelui-jucător nu a fost nici el neglijat. Ceea ce nu a reuşit Dinu Patriciu să demonstreze cu suficient impact la nivelul numărului de voturi, anume că numitul politician de vârf bate, la nevoie, copiii, nu a descurajat, se pare. Pe fondul nemulţumirilor faţă de măsurile de austeritate din ultimii ani, a pune în lumină o complicitate între un înalt funcţionar al statului, suspect de mari nereguli, şi vârful piramidei funcţiilor româneşti actuale – care mai şi neagă că l-ar cunoaşte pe respectivul – poate fi o iniţiativă gândită şi executată pentru compromiterea politică a adversarului, tocmai la vreme, înainte cu puţin de alegerile ce vin. Desigur, împrejurarea ca atare nu arată că dincolo de ce se spune ar fi numai fum şi că nu ar exista o bază reală. Poate că ea există, dar autorităţile statului nu vor fi, probabil, prea zeloase să afle cum stau cu adevărat lucrurile, datorită nevrozei pe care le-a indus-o vara trecută şi, mai ales, a incertitudinii cu privire la învingătorii în alegerile următoare.
Palma încasată de Victor Ponta, numit de preşedinte „dottore!”, cu un sarcasm greu de reprodus, însă de neuitat, mai ustură şi acum, aşa încât, chiar dacă premierul nu ar avea nimic de a face cu ceea ce se petrece acum, gândul că acuza publică de mincinos presupusă de apariţia transcripurilor telefonice (şi lansată explicit, deja, de unele televiziuni) nu supără prea tare Palatul Victoria vine singur în minte. Eficienţa guvernului Ponta s-a dovedit însă precară la vremea pregătirii referendumului estival, aşa încât s-ar putea ca mulţumirea că şi preşedintele a ajuns cu obrajii în flăcări să nu dezvăluie responsabilitatea primului ministru în materie. De aceea, aş crede că actuala mutare pe eşichierul stratagemelor mârşave din politica noastră are, paradoxal, mai mult de a face cu tertipurile insidioase ale preşedintelui, în bun comerţ de idei cu Curtea Constituţională (sau, mai exact, cu unii înalţi magistraţi din componenţa ei), prin care se încearcă, uşor, pe neobservate, transformarea României într-o republică prezidenţială de-a dreptul, fără a se mai pierde vremea cu consultări populare ori cu discutarea chestiunii în parlament.
Suntem, în continuare, pe un butoi constituţional de pulbere, iar războiul dintre castele transpartinice bine reprezentate în politica statului, la care participă tot mai sesizabil şi Ordinul „Omul Invizibil”, este pe cale de a se înteţi, nu de a se calma.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj
