Aflat la Conferinţa internaţională a Autorităţilor Electorale Permanente, o ciudată asociaţie de idei m-a făcut să-mi amintesc alegerile din ultimii ani ai regimului comunist. Pentru că mulţi dintre cititorii acestei pagini nu le-au cunoscut (spre fericirea lor), iar alţii le-au uitat, mă gândesc că n-ar fi complet inutil un exerciţiu de rememorare.
Deputaţii Marii Adunări Naţionale, precum şi cei ai consiliilor locale erau aleşi prin vot uninominal majoritar, în circumscripţii egale (pentru M.A.N., 465) ca număr de alegători. Alegerile erau simultane pentru M.A.N. şi consiliile populare. Rolul principal îl deţinea Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste – un fel de Partid Comunist lărgit (“cadrul organizatoric de unire, sub conducerea PCR, a forţelor politice şi sociale ale naţiunii noastre socialiste, a tuturor organizaţiilor de masă şi obşteşti”). El desemna candidaţii, el numea Comisia Electorală Centrală.
Începând din 1974, pentru a se mima oarece democraţie, a apărut posibilitatea ca într-o circumscripţie să fie înscrişi, la propunerea organizaţiilor oamenilor muncii, mai mulţi candidaţi (de obicei, doi). Pentru ca nu cumva lucrurile să scape de sub control şi reprezentativitatea organelor alese să fie alterată, perechile de candidaţi erau stabilite cu mare grijă: femeie contra femeie, bărbat contra bărbat; muncitor contra muncitor, intelectual contra intelectual; român contra român, naţionalitate conlocuitoare contra naţionalitate conlocuitoare (despre ţigani sau romi nu se aflase la P.C.R.). Îmi amintesc, în circumscripţia mea (undeva, în Drumul Taberei), aveam de ales între directoarea de la Tricodava şi cea de la Apaca (F.C.T.B.). Tovarăşii cu funcţii de răspundere, de exemplu membrii B.P.Ex, candidau întotdeauna singuri în circumscripţie, pentru a nu se crea rivalităţi neprincipiale. Altminteri, nici măcar nu era nevoie să fii membru de partid pentru a candida – de exemplu, şefii principalelor culte religioase erau deputaţi “de drept”. Evident, nu putea candida un ne-membru contra unui membru de partid.
Campania electorală se desfăşura în deplină disciplină. Toată ţara era împânzită cu afişe standard cuprinzând numele candidaţilor, însoţite de poze şi nişte informaţii anoste. Afişele cu Tovarăşul erau mai mari şi mai colorate decât restul. Legea spunea că “se interzice agitaţia pentru alegeri în localul de vot, în timpul votării”. Asta nu împiedica echipe de oameni ai muncii (zişi “alergători”) să meargă din casă în casă, în ziua votului, să sune la uşi pentru a le aminti alegătorilor că au datoria cetăţenească de a se prezenta la vot. Logistica şi personalul secţiilor de votare erau, de regulă, asigurate de întreprinderile din circumscripţie. Îmi amintesc că, în 1980, nu m-am putut fofila (făcusem cerere pentru locuinţă) şi am făcut parte din echipa de “alergători” a unei secţii de vot (în realitate, m-am plimbat cu un coleg pe străduţe şi am mâncat o friptură la o cârciumă din cartier). La închiderea urnelor, am ajutat la numărarea buletinelor. De fapt, trebuiau separate alea albe de alea pe care erau scrise măscări, prilej de a reconstata creativitatea concetăţenilor. Operaţia s-a încheiat destul de repede, atunci când secretarul de partid (şi preşedinte al comisiei de vot) ne-a anunţat că putem pleca acasă, întrucât rezultatele alegerilor fuseseră deja anunţate la radio.
Tehnica de vot era deosebit de interesantă: alegătorul “lasă neşters pe buletinul de vot numele candidatului pe care-l votează şi şterge numele candidatului pe care nu-l votează. În cazul în care alegătorul lasă neşterse numele tuturor candidaţilor înscrişi pe buletin, se consideră vot pentru acela dintre candidaţi în favoarea căruia a votat cel mai mare număr de alegători din circumscripţie”. De fapt, asta însemna că alegătorii cu simţ de răspundere, devotaţi cauzei partidului şi a poporului, nu mai aveau de ce să intre în cabine: ei luau buletinul de vot, îl împătureau şi-l introduceau intact în urnă. Cei care intrau în cabina de vot aveau, de regulă, intenţii dubioase, cum ar fi să voteze împotriva candidatului desemnat de oamenii muncii sau – cazul mai frecvent – să scrie ori (după posibilități) să deseneze tot felul de măscări pe buletinul de vot. De aceea, ei erau priviţi cu oarecare circumspecţie (dar niciodată interpelaţi) de către tovarăşii din comisie.
Trebuie remarcat că avem aici o variantă avant-la-lettre a votului alb, care nu este nicidecum un vot de protest, ci unul pozitiv. Mai mult, atunci când erau în competiţie mai mulţi candidaţi, voturile albe constituiau un fel de primă electorală acordată celui de pe primul loc. Voturi nule în sensul actual (anulate de către alegător prin ştampilare multiplă) nu existau.
Oricum, se pare că, deşi era competitor unic, forţa electorală a P.C.R. era în declin: la alegerile din 1985, FDUS a obţinut doar 97,73% din voturi, un regres faţă de rezultatul din 1980 (98,52%). Ceea ce explică de ce următoarele alegeri, cele din 1990, au fost organizate altfel.
Mircea Kivu este sociolog
