Dar oare nu am ajuns la vârsta şi experienţa la care ştim şi singuri?  Pe 17 decembrie, imediat după alegeri, scriam în ziarul de faţă aşa: „Dacă e să reuşim cea de-a doua tranziţie, Băsescu va trebui să ceară sacrificii. Dar el nu mai are de unul singur suficientă credibilitate... Apelul trebuie lansat de toate părţile ca să fie urmat de cineva. Şi de asta toate părţile trebuie să fie partenere în acest proiect... Faceţi o coaliţie de uniune naţională, nu ca ultimă alternativă, când toate celelalte vor fi eşuat, ci ca primă soluţie". Atunci se putea, azi a devenit aproape imposibil. Şi de aceea dau din umeri când aud reproşuri că „OK, gata, acuma ce soluţii avem?". Asta îmi aminteşte de un bolnav cu trombangeită obliterantă provocată de nicotină pe care l-am avut pacient la chirurgie şi care nu renunţa la fumat deşi era în ultimul hal - a fost dat afară din spital pentru că fuma în salonul comun. Când s-a întors, după trei luni, cu mâna dreaptă cangrenată, iar profesorul nostru a început să strige la el că de ce a fumat tot timpul ăsta, bolnavul, care era de o rară impertinenţă, a spus: „Hai, prea târziu pentru reproşuri, ce facem acuma?". Profesorul a azvârlit foaia de observaţie de-a latul patului, unde a fost prinsă cu dexteritate de asistenta-şefă, în vreme ce vocea lui tuna: „Programează-l pentru amputare!". Cam pe aici suntem şi, da, plicticoasă situaţie. Cum să nu-l înţelegem pe dl Nicoară, PNL, un vechi client de-al meu de listă neagră, că mai degrabă se uită la filme porno în Parlament decât să fie atent la legea pensiilor? Pensiile sunt deja programate pentru amputare, nu tratament.