Azi, când în sfârşit deviza majoră a vieţii politice tinde să devină ideea de normalitate, se impune, cu stringenţă, necesitatea repunerii în adevărata lor lumină a evenimentelor de acum 25 de ani. Din perspectiva sfertului de secol se desprinde, istoriceşte, tot mai limpede, prăpastia dintre strigătul „jos comunismul” al zecilor de mii de piepturi tinere şi manevrele diabolice de deturnare de la sensul şi obiectivele sale. Nu numai necesitate istorică. Nimic nu se poate clădi trainic pe neadevăr şi nedreptate. Iar una dintre întrebările care încă îşi aşteaptă arzător răspunsul este cine se face vinovat de deturnarea revoluţiei de la sensul ei normal, firesc, anticomunist, cine se face vinovat de sacrificiul atâtor vieţi nevinovate?
Simplu şi evident. Degetul arătător se îndreaptă spre gruparea Brucan-Iliescu. Evenimentele începând cu amiaza zilei de 22 decembrie şi sfârşitul mineriadei din iunie, se înlănţuie într-o coeziune logică al cărei scop, premeditat, era să tempereze sau să frângă avântul revoluţionar, să-l canalizeze pe făgaşul unui comunism cosmetizat de tip gorbaciovist. Rezultatul a fost nu numai răpunerea miilor de vieţi nevinovate dar şi, pe aceeaşi măsură, umilirea şi batjocorirea năzuinţelor, a idealurilor tineretului şi intelectualităţii, batjocorirea ţării şi a regelui ca simbol al demnităţii ei, proiectarea imaginii ţării în abjecţie şi dezonoare; fapte incalificabile altfel decât ca atentând la valorile supreme ale unui popor.
Deşi erau şi sunt cunoscute la nivel de notorietate, iată, nici azi, la 25 de ani de la derularea evenimentelor, prezumtivii vinovaţi nu sunt traşi la răspundere. Suntem singura ţară din arealul european tarată de comunism care încă sângerează sub greutatea apăsătoare a minciunii, nedreptăţii şi injustiţiei, privind punctul de pornire pe noul drum. Şi, să fim deplin convinşi: nici un efort de redresare, de progres, de aspiraţie spre normalitate nu poate prinde rădăcină pe un sol nehigienizat.
Este o enigmă cum, timp de 25 de ani, justiţia română n-a reuşit să facă lumină, când o ţară întreagă ştie că vinovată a fost gruparea Iliescu-Brucan. Lucrurile au fost şi sunt de o evidenţă strigătoare. De ce deci? Pentru că scenariul n-a fost conceput de ei, fiind docili executanţi ai unei orientări dinafară ţintind la rămânerea şi menţinerea ţării pe o orbită neocomunistă? S-a spus, pe ici pe colo se ştia, Ceauşescu devenise un ghimpe imposibil de suportat, practicând un comunism ortodox, piedică în calea cosmetizării lui. Grupul Iliescu-Brucan, vădit cultivat şi obedient Moscovei, a acceptat orice sacrificiu pe seama ţării şi a poporului român, inclusiv mascarada ruşinoasă a unei înscenări judiciare. De ceva timp, justiţia îşi face treaba, scoate la lumină putregaiul zămislit şi cultivat de-alungul timpului de regimul Iliescu. Dar pe el, pe cei care mai sunt din grupul lui, inclusiv Petre Roman care, de pe poziţia primului ministru a jucat un rol determinant în deturnarea şi înăbuşirea aspiraţiilor revoluţiei, îi ocoleşte. Sfidător, unele partide îi poartă la butonieră drept simbol al înţelepciunii originalului nostru democratism.
Nu-mi închipui că tăcerea şi reticenţa justiţiei ar fi motivată de dificultatea stabilirii adevărului. Şi atunci? Să fie persoane sau grupuri interne deosebit de influente, interesate în escamotarea adevărului, în apărarea lor? Să-şi fi păstrat fosta securitate, revenită atât de puternică sub Iliescu, capacitatea determinării vieţii interne până în zilele noastre? Să fi fost forţe exterioare deosebit de puternice care să le fi garantat pe vecie imunitatea? Nefirescul, indeterminabilul ne îndeamnă la diverse supoziţii.
Am punctat asupra intereselor pe care le avea fosta URSS în eliminarea lui Ceauşescu. Să fi fost încurajată şi de occident? Politic, devierea din frontul sovietic era privită cu ochi îngăduitori, chiar aprobativi. Doar că este de crezut, influentele cercuri financiar-bancare nu vedeau cu ochi buni exemplul care putea contamina zona est-europeană, al unei economii fie ea şi descumpănite, dar fără datorii externe, neatârnând pe viitor de sistemul dominator al capitalului bancar. Eliminarea lui Ceauşescu se putea face deci, cu condiţia deschiderii ţării influenţei şi penetrării pieţei occidentale. Să fi fost cu prilejul întâlnirii din Malta spre exemplu, o înţelegere acceptabilă ambelor părţi în sensul căreia Gorbaciov să fi primit mână liberă pentru eliminarea lui Ceauşescu? Prea s-a văzut că totul s-a desfăşurat după clasicele mişcări KGB-iste: oameni, diversiuni, rezultate, în tăcerea aprobativă a occidentului; situaţie fetişizantă pentru noi: sub nimbul aureolant al libertăţii căreia i-am ratat sensul binefăcător, s-a instaurat regimul Iliescu, a cărui lipsă de interes şi viziune patriotică ne marchează viaţa până în ziua de azi.
Nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată adevărul asupra cauzelor impulsive ale revoluţiei, dincolo de nemulţumirea masei largi a populaţiei, abil exploatată conjunctural de forţe mai mult sau mai puţin oculte. Ceea ce ştiu şi se vede cu ochiul liber este că azi, la un sfert de secol de la evenimente, le aniversăm în comuniune, împreună şi alături de actorii mediaţi şi apoi imediaţi ai scenariului, suspectaţi de deturnarea sensului real al revoluţiei, prezumtiv vinovaţi de pierderea atâtor vieţi omeneşti, de întinarea imaginii şi demnităţii ţării, fără a ne face mustrări de conştiinţă. Anormal! Absolut anormal!!!
Anormalitate care va reverbera şi peste generaţii, câtă vreme justiţia nu va da un verdict asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei lor.
