Atunci cand burtile ghiortaie si orizontul pare intunecat, o veste buna pentru suflet te poate insenina, revigorandu-ti forta de rezistenta si capacitatea de explorare a spatiului social in cautarea iesirii la lumina. In mod oficial, decernarea Premiului Nobel pentru Literatura Hertei Müller este un nou punct marcat pe harta gloriei culturale de catre scriitorii de limba germana. Dupa Theodor Mommsen (1902), Rudolf Eucken (1908), Gerhard Hauptman (1912), Verner von Heidenstam (1916), Thomas Mann (1929), Herman Hesse (1946), Heinrich Böll (1972), Elias Canetti (1981), Günter Grass (1999), Elfriede Jelinek (2004), Herta Müller este a unsprezecea detinatoare a prestigiosului trofeu care foloseste ca limba de creatie idiomul sau natal, germana, a doua femeie din sirul incununatilor mentionati si prima scriitoare din Banatul svabesc.

Ea devine astfel, alaturi de romanticul si prolificul Lenau, cea mai importanta prezenta literara omologata de patrimoniul universal din randul descendentilor populatiei colonizate de imparatii austrieci, in sec. al XVIII-lea, in mlastinile banatene eliberate de ocupatia turceasca. Alaturi de alti artisti ai cuvantului din aceasta provincie imperiala, precum Adam Müller Guttenbrun, odinioara, sau colegi de condei mai recenti, Herta Müller aduce in prim-planul atentiei, prin literatura ei, un ethos specific, apartinand unei comunitati pe cale de disparitie, resorbita in ansamblul natiunii germane dupa participarea seculara la o alta istorie. Dar, impreuna cu toti ceilalti scriitori svabi tineri din Romania ceausista, astazi plecati de multi ani pe malurile Rinului – de la Richard Wagner la Werner Sölnner, William Totok si Helmuth Freuendorfer –, ea pune in pagina si experienta impactului dictaturii de extrema stanga asupra biografiei personale.

Combinatia acestor elemente, la care se adauga si deportarile antecesorilor imediati, in siajul celui de-al doilea razboi mondial, in Dobrogea si in URSS, ceea ce era de natura sa inoculeze "teroarea istoriei" si in genele scriitoarei, a asigurat scrisului Hertei Müller o dimensiune al carei tragism transcende experienta personala, facand din aceasta mai mult purtatoarea unui mesaj venit de mai departe, poate a unui destin colectiv sau a unei ipostazieri arhetipale a suferintei.
Desigur, nu doar svabii banateni au fost supusi acestor traume istorice in Romania de dupa razboi. Nici sasii nu au dus-o mai bine, desi in interiorul comunitatii vorbitorilor de limba germana din tara noastra cele doua comunitati nu s-au confundat niciodata.

In acelasi timp, dupa euforia internationalist-proletara ramasa, in buna masura, numai in sloganurile anilor ‘50-‘60 ai secolului trecut, jonctiunea dintre comunismul si nationalismul de dupa 1968 i-a facut si pe multi maghiari si secui sa isi caute in afara tarii solutiile de supravietuire, micsorand randurile propriilor comunitati si accentuand, pe gustul partidului unic, omogenitatea Romaniei. La fel s-a intamplat, cam in acelasi timp, contra unor sume semnificative, si cu parasirea tarii de catre evreii dornici de o viata in libertate. Trebuie spus insa ca, prin aruncarea in inchisori a intelectualitatii si "lumii burgheze", prin condamnarea taranilor in dezacord cu colectivizarea si prin punerea sub supraveghere politieneasca vigilenta a populatiei in general, dictatura personala a lui Nicolae Ceausescu a lovit si in restul Romaniei, adica exact in populatia pe care o compromitea, pretinzand ca face tot ce face in numele ei si al ideii democratice.

Iata cateva temeiuri mai adanci de a vedea, in Premiul Nobel conferit Hertei Müller, dincolo de abordarile oficiale, o relevanta simbolica nu doar pe seama svabilor banateni, nici numai a culturii germane de la Dunare si Carpati, ci si a tuturor celor care, apasati de talpa inflexibila si abuziva a sistemului comunist romanesc, fie si romani fiind, ne-am pierdut ani si decenii de viata sperand impotriva evidentelor si scrasnind din dinti, uneori cu disperare, intr-o altfel de viata.
Herta Müller nu s-a dezis de locurile si oamenii dintre care a plecat. Cartile ei evoca realitatile otelii, cu gust metalic, ale vremurilor inmormantate, macar in parte, in 1989. Diferitele ei luari de pozitie publice in ceea ce priveste ambiguitatea din viata intelectuala si politica a Romaniei actuale nu sunt nici ele decat dovada ca tara de bastina o mai doare si ca rana nu se va vindeca niciodata.

De aceea imi ingadui sa ma bucur pentru ea, cu un temei in plus, alaturi de toti cei care, iubind literatura pentru ea insasi, pretuindu-i implinirile, descopera dincolo de pagina scrisa si constiinta unei verticalitati, neresemnarea, curajul civic. Dovada ca adevarata maiestrie literara depaseste simpla maiestrie a stilistului este insusi scrisul Hertei Müller.