Ce proastă idee pe Europa asta să intre în criză după ce am intrat noi în ea, mi-a spus cu năduf un prieten diplomat est-european care, după ce a luptat câţiva ani contra Europei cu două viteze, vede acum, perplex, cum această soluţie se desprinde ca unica salvare. Ce facem?

Dacă acceptăm soluţii precum cea a lui Jean-Claude Piris (tratat suplimentar doar pentru membrii euro capabili să treacă la federalism fiscal), se termină cu criza euro, dar o să avem trei Europe: zona euro performantă şi unificată, zona euro şchioapă şi neştiind dacă să o ia înainte sau înapoi (Grecia, Portugalia...) şi cei din afara cercului şi fără perspective serioase de a ajunge din urmă pe careva - noi. Dacă ne opunem, vom fi în criză perpetuă, şi economiile noastre trăiesc mai ales din investiţii din zona euro, tot proiectul european va imploda, atras ca într-un vârtej care consumă mereu mai mult şi mai mult - tot acolo o să ajungem. Cine îşi imaginează, mai ales din ţările aspirante la UE, de la Sarajevo la Ankara, că Europa va continua aşa cum o ştiam se înşală. Totul e pe cale să se schimbe. Foarte regretabil, pentru că vechea Europă era foarte avantajoasă pentru cine a ştiut să profite de pe urma ei. Nu a fost cazul cu noi, românii, care ne-am ales să fim divizaţi, inadecvaţi şi ineficienţi exact când ajunsesem la partea unde trebuia să încasăm.

Miercuri, 9 noiembrie, la ora serii, a trebuit să îmi îmbarc invitaţii - cei mai distinşi gânditori despre viitorul Europei pe care îi are continentul - în autobuz, ca să îi duc la discursul preşedintelui european Jose Manuel Barroso despre „starea Europei", care din motive de securitate se ţinea în altă locaţie decât simpozionul nostru Dahrendorf, profetic intitulat acum vreun an şi ceva: „Europa, schimbarea dezbaterii". Europa s-a schimbat între timp dramatic, dezbaterea mai lent - lumea nu renunţă aşa uşor la gândirea de ieri, chit că nu se mai potriveşte cu realitatea de azi. Iar dacă o să râdeţi de partea cu autobuzul, ca un student leton de-al meu care mi-a spus că aşa mergea lumea şi când vorbea Gorbaciov la Riga pe stadion, am să vă spun ce i-am spus şi lui. Nu e adevărat, nu ne ducea nimeni cu autobuzul, cel puţin nu pe noi, elevii şi studenţii, trebuia să mergem pe jos sau să ne plătim biletul de tramvai, asta în primul rând, iar din tramvaiul acela, odată urcat, nu mai puteai coborî, asta în al doilea rând...

Europa a mai traversat crize. De ce e asta mai dramatică? Până recent, domnea convingerea în puterea ei de convergenţă, cum a numit-o pe vremuri Thomas Risse, directorul unui centru care se cheamă chiar „Puterea transformatoare a Europei". Toată lumea - şi americanii primii - paria pe capacitatea europeană de a aduce la numitor comun ţările periferice, atât la capitolul democraţie, cât şi la capitolul prosperitate, astfel că asemenea crize păreau „de integrare", probleme de „creştere". De fapt însă, argumentează Ivan Krastev în textul lui pentru simpozion, „Momentul dezintegrării europene", aceasta e o criză de dezintegrare, cu atât mai gravă cu cât ce a făcut posibil proiectul european se întoarce contra lui în acest moment de divergenţă. În primul rând democraţia, populismul de pretutindeni şi concesiile făcute lui de liderii europeni, conceptul bunăstării ca drept pe care democraţiile îl pot oferi cetăţenilor lor indiferent de conjunctura economică. Risse stă în faţa noastră în autobuz şi nu se amuză, îşi spune probabil că suntem nişte est-europeni nerecunoscători şi teribilişti, care muşcă mâna ce i-a hrănit. Fără a mă fi înţeles în prealabil cu Ivan, textul meu se cheamă „Neinspirata căutare a unei identităţi europene" şi spune cam aşa.

Europeniştii cred că, dacă am dovedi existenţa unei identităţi europene comune, din ea ar izvorî solidaritatea cu ceilalţi, sprijinul pentru politicile europene şi o integrare mai avansată. De ce însă grecii, care au identitate, slavă Domnului, nu susţin defel politica guvernului lor şi cum poate în general identitatea, care e doar una, servi de legitimare oricăror politici, variate pe diferite dimensiuni? Obsesia cu europenitatea şi europenismul, în general cu identitatea definită psihologic, ne face să pierdem din vedere ce e Europa de fapt: un corp de legi şi capacitatea de a le pune în practică. Aceasta e Europa standardelor: să fie Turcia la standarde, nu s-ar mai uita nimeni la ce religie are şi ar fi înăuntru imediat, cum s-a întâmplat cu Austria sau Suedia. Grecia nu e la standarde, şi nici Italia sau Portugalia, şi iată că asta ameninţă să dezintegreze Europa, nu imigranţii mult huliţi, nici Rusia sau China de pe margini. Pe scurt, identitatea europeană e doar propagandă a Bruxelles-ului - justificatoare pentru abordarea neocolonială europeană, pentru că Europa vrea să facă standardele ei adoptate şi dincolo de frontieră, în Ucraina, Libia şi Magreb, susţine profesorul de studii europene de la Oxford Jan Zielonka, în textul lui „Ideologia unui imperiu".