Sibiul e un oraș vesel, bântuit de povești triste. Un oraș care, dincolo de istoria sa bogată, a punctat spectaculos și în epoca modernă: a fost capitală culturală europeană, a dat un președinte, a cam uitat ce e șomajul.
Dar tot Sibiul se transformă, din când în când, într-o scenă sângeroasă. În decembrie 1989, teroriștii lui Ion Iliescu (în frunte cu locotenent-colonelul Aurel Dragomir) au împușcat sute de oameni, dintre care 99 mortal. Canonada irațională din 22 decembrie, urmată de alte câteva zile criminale, a plasat Sibiul pe locul 2 ca număr de victime, după București și înaintea Timișoarei.
Sânge nevinovat a fost vărsat și în decembrie 2011, cu diferența că nu era sânge de om, ci de animal sălbatic. O tigroaică de 200 de kilograme – vedeta Grădinii Zoologice – a evadat pentru că un îngrijitor bezmetic a uitat să închidă ușa cuștii. Felina s-a refugiat într-o pădure din apro-piere, un medic a încercat s-o tranchilizeze, iar un vânător nerăbdător a împușcat-o mortal.
Tigroaica a murit nevinovată, exact ca ursulețul din această săptămână. Din nou, tranchi-lizarea nu a funcționat. Pur și simplu, este o operațiune prea dificilă pentru niște „profesioniști“ ai secolului XXI. Unii trimit oameni în Cosmos, noi nu știm să tranchilizăm un animal sălbatic în plin oraș, adică „pe terenul nostru“.
Nu poți să nu te revolți când vezi că puiul de urs a fost lichidat chiar dacă nu era agresiv, ci doar speriat. Era mai speriat chiar decât oamenii care dădeau nas în nas cu el. Nu voia să facă rău nimănui, voia doar să iasă din infernul urban și să găsească drumul spre pădure.
Acestea nu sunt incidente izolate și nici momente singulare ale neputinței noastre. Sunt dovezi ale unei culturi precare în relația cu animalele. Cu natura, am putea spune. În fond, cu Dumnezeu.
Batem mătănii și ne târâm până la altar în patru labe, dar continuăm să aruncăm cățeii și pisicuții nou-născuți, cu ochii încă lipiți, pe gârlă sau printre blocuri. Ori, mai rău, îi sufocăm în saci de plastic, pentru că nu suntem în stare să sterilizăm cățeaua sau pisica din bătătură.
Ne călcăm în picioare să ajungem la sfânta raclă pentru a pupa niscaiva moaște, dar omorâm tot ce ne iese în cale: căprioare, vulpi, iepuri, fazani, arici, șerpi, broaște, furnici. Le dăm cu bâta-n cap, îi tăiem cu to-porul, îi zdrobim cu pietre. Urșii, lupii și mistreții îi lăsăm în seama vânătorilor.
Suntem specia umană și dominăm planeta. Toate celelalte specii trebuie să ni se supună. Mai mult: trebuie să se lase măcelărite. Avem puterea și o folosim tiranic. Suntem maeștri în a lua viața unor ființe cărora nu noi le-am dat viață. Ceea ce Dumnezeu a creat noi distrugem. Am ajuns până la extincția speciilor. Suntem dumnezei. Suntem nebuni. Suntem jalnici.
Scriu cu furie, dar asta nu înseamnă că-mi pierd luciditatea. Fac distincție între oamenii buni și oamenii răi. Cei insensibili la suferința animalelor sunt oameni răi. Cei care le torturează sunt monștri.
Pot înțelege vânătoarea din necesitate, nu pot înțelege vânătoarea din plăcere. Plăcerea de a vedea cum se scurge viața dintr-o creație a lui Dumnezeu?! Iar vânătoarea are și ea regulile ei. Cei care le încalcă – braconierii – sunt diavoli pe pământ. Locul lor ar fi în fața puștii, nu în spatele ei!
Vedem la tot pasul cai înfometați și bătuți. Câini scheletici și abandonați. Căprioare hăituite cu gonaci. Asta ne plasează printre barbari. Iar oglinda în care ne putem privi o reprezintă chiar animalele. Un maidanez care ne latră furios e dovada că bietul cățel a fost lovit, abuzat, terorizat. Numai el știe câte picioare a luat înainte de a mușca un alt picior. Agresivitatea oamenilor l-a făcut agresiv. O vorbă bună, un gest blând, o bucată de pâine sunt suficiente pentru ca furia fiarei să se topească, lăsând loc încrederii și prieteniei. E atât de ușor să transformi un câine rău într-unul care dă din coadă, bucuros să-ți lingă mâna și să-ți fie străjer fidel…
La acest capitol, specia umană are păcate de neiertat, dar noi, românii, ne situăm mult sub media speciei umane. Iar asta ne-o spun tot animalele. La noi, de regulă, căprioarele sau veverițele, când văd un om, fug de rup pământul. În Canada, SUA, Germania sau Olanda, aceleași animale vin spre tine, să le mângâi, să-ți mănânce din palmă. Semn că au avut parte de un tratament diferit. Asta ține de civilizație. Ei dau mâncare ratonului, noi lovim și făzănița din lăstărișuri, când își clocește ouăle. Dacă nu vom învăța să prețuim viața de lângă noi, va fi vai și-amar de viața noastră!
Ursulețule, să ne ierți! Suntem o specie mizerabilă, cea mai criminală din câte au existat pe planeta asta. Ne-a spus-o și Emil Cioran: „Am ajuns să regret că m-am născut om“.
Ai murit fără să știi cu ce-ai greșit, ursulețule! Ai coborât din pădure pentru că nu prea mai ai pădure… și pentru că-ți era foame… și pentru că bârlogul ți-e bântuit de drujbe…
Te-au hăituit trei ore prin oraș, te-au izbit cu mașinile, iar tu, fiorosul din pădure, n-ai zgâriat pe nimeni.
Nu pot uita imaginile cu tine urcat pe acoperișul unei case… sau încercând să escaladezi acel zid, în speranța că vei reuși să scapi din jungla umană, să te întorci în liniștea codrului tău…
Să știi că, deși aparținem speciei infernale numite om, suntem destui cei care am lăcrimat pentru tine, ursulețule!
Iartă-ne, pui de urs!
