La 1804, Napoleon este proclamat împărat. Era după o perioadă de cinci ani în care condusese Franța în calitate de prim-consul. Sub mâna sa, țara înflorise. Reglase treburile justiției – a elaborat pachetul de legi cunoscute sub numele de Codul lui Napoleon -, demarase o serie de lucrări publice, viața societății franceze, atât de răvășită după revoluție, reintrase în normal. În 1800 învinge trupele austrice la Marengo și elimină, practic, pericolul extern cel mai mare. Cu ajutorul Papei, obține controlul Italiei, iar la 1802 încheie cu Anglia, principalul rival, o pace istorică la Amiens.
Prin tratatul de pace de la Amiens, cele două părți urmau să renunțe una în favoarea celeilalte la o serie de colonii. Dar guvernul britanic nu a respectat prevederile tratatului. Englezii au refuzat să evacueze Malta. Napoleon a trimis un corp de armată să oprească revoluția din Haiti, insulă de mare interes pentru ambele țări. Tensiunea era prea mare.
La 1803, Anglia declară război Franței. În 1804, Anglia face o înțelegere cu Suedia și se pun astfel bazele unei coaliții antifranceze. Forța acestei coaliții – cunoscută în istorie ca A Treia Coaliție – crește enorm atunci când i se alătură Austria, Rusia și Napoli. Miza era controlul Europei.
Armatele
Francezii pregătiseră o armată temeinică pentru a invada Anglia. Trupele erau cantonate în apropiere de Boulogne, în nordul Franței. Peste două sute de mii de soldați se instruiau zilnic pentru a cuceri regatul insular. Nu au făcut-o niciodată, dar s-au antrenat extrem de bine. Treptat, numărul ostașilor a crescut. La 1805, Marea Armată avea peste trei sute cincizeci de mii de soldați; pe lângă soldații pedeștri, armata număra douăzeci și două de mii de călăreți, cuirasieri (cei mai voinici călăreți) și dragoni (călăreți care folosesc armele de foc). De asemenea, era înzestrată cu multe piese de artilerie (să nu uităm, Napoleon a fost artilerist). Împăratul vizita mereu trupele, le inspecta și le ridica moralul.
Trupele erau conduse de ofițeri foarte bine pregătiți și aceștia, iar structura unităților era una modernă. Armata era organizată în corpuri și unități tactice ce puteau acționa separat unele de celelalte. Practic, Napoleon dispunea de o armată modernă și de elită.
Armata rusă era mult rămasă în urmă față de cea a lui Napoleon. Ofițerii superiori proveneau din aristocrația rusă, mulți dintre aceștia cumpărându-și gradele. Sistemul de organizare în regimente o făcea inferioară ca dinamică, disciplina se menținea cu bătaia, iar mâncarea se procura de oriunde se putea. Logistica era un punct slab, soldații erau prost hrăniți și demotivați.
Austriecii începuseră o mișcare de reformă a dispozitivelor militare, încercau să fie mai mobili, au micșorat dimensiunea unităților pedestre și le-au întărit cu trupe de cavalerie. Momentul Austerlitz îi găsește însă insuficient antrenați și adaptați noilor condiții de organizare a luptelor.
Cei doi împărați
Deși bătălia de la Austerlitz este cunoscută sub numele “bătălia celor trei împărați”, doar doi dintre aceștia au contat cu adevărat: Napoleon și Alexandru I. Armata austriacă nu a participat cu trupe numeroase, greul luptei ducându-l armata lui Alexandru I. Țarul era cu opt ani mai tânăr decât Napoleon și era extrem de ambițios. Istoricii îl descriu ca un bărbat ce poza într-o ființă umilă, un lider progresist dispus să facă reforme importante în imperiul său. În realitate, era un om vanitos, iar ca om politic s-a bazat continuu pe susținerea vechii aristocrații. A declamat reforme, dar nu le-a făcut. Dornic să intre în istorie, a abandonat planul politic intern în favoarea politicii externe. Iar miza lui cea mai mare era să îl înfrângă pe cel considerat eroul progresiștilor europeni și personalitatea numărul unu în Europa.
Despre Napoleon s-a scris enorm. Nu voi relua aici poveștile despre talentul său militar, despre deciziile sale tactice care fac și acum subiect de studiu al artei militare. Luptător călit în multe bătălii, reformator convins atât la nivel politic, cât și la nivel militar, împăratul francez nu numai că știa să își conducă și să mobilizeze trupele, dar știa să le prețuiască și era iubit de soldați. Conducea personal bătăliile, stătea la vedere, știa să ia deciziile cele mai bune.
Bătălia
Bătălia de la Austerlitz este considerată de experții militari o adevărată lecție de tactică. Napoleon începuse, încă din septembrie, să își mute trupele dincolo de Rin. Urmărea să cadă în spatele armatei austriece, încartiruită la Ulm, într-o fortăreață. Mișcarea de încercuire a rămas în istorie ca Manevra Ulm. Practic, soldații francezi au ocolit armata austriacă, i-au căzut în spate, iar austriecii nu au mai avut decât o soluție – să se predea. Numărul prizonierilor a fost de peste șaizeci de mii. Austriecii care au scăpat s-au unit, mai la nord, cu armatele rusești comandate de celebrul general Kutuzov. Francezii nu îi mai puteau urmări, distanțele erau prea lungi, liniile frontului ar fi trebuit acoperite de prea multe unități. Avantajul inițial devenea un evident dezavantaj. Soluția lui Napoleon a fost aceea a unei confruntări decisive, o ciocnire de trupe într-un singur loc.
Locul a fost Austerlitz, la aproximativ douăzeci de kilometri de Brno, un oraș din actuala Cehie. Un câmp înconjurat de dealuri mici și traversat de mici ape curgătoare. Napoleon a studiat bine locul, apoi, ca un veritabil șahist, și-a imaginat ce mutări aveau să facă inamicii. Și i-a ajutat să le facă. A părut că vrea să încheie un armistițiu și a slăbit, aparent, forța flancului drept – cel sudic, care ducea spre Viena. Atât de bine a pregătit lucrurile, încât chiar și ofițerii săi și-au manifestat îngrijorarea față de slăbiciunile flancului drept. Napoleon conta pe faptul că inamicii vor ataca puternic acel flanc, împiedicând astfel și o posibilă înaintare spre Viena. Așa s-a și întâmplat. La ora opt dimineața, trupele Coaliției au atacat flancul, slăbindu-și centrul. S-au dat mai multe bătălii pe flancuri, s-au cedat și recâștigat teritorii, iar în jurul orei nouă dimineața Napoleon a ordonat atacul decisiv.
Luptele au fost grele, cu pierderi de ambele părți, dar mișcările tactice din timpul bătăliei și strategia inițială au dat roade. După centru, francezii au atacat în nord, iar finalul bătăliei s-a dat în sud, în flancul drept al armatei franceze. Rușii, care formau cam trei sferturi din armata Coaliției, s-au retras în degringoladă. Unii dintre ei au ajuns pe gheața unor lacuri. Napoleon a ordonat artileriei să tragă în gheață, iar soldații au murit înecați. După unele surse, din șaptezeci și trei de mii de soldați, aliații au pierdut douăzeci și șapte de mii. Francezii – doar cinci mii din aproximativ șaizeci și cinci de mii. Capturile de material de război au fost și acestea impresionante. După trei luni, Napoleon intra în Viena.
În loc de concluzii
Așa cum am mai scris, sunt fiu de militar, tatăl meu a luptat la Stalingrad și am fost dintotdeauna pasionat de istorie. Am fost fascinat de Napoleon, am citit mult despre acest personaj și îmi face plăcere să scriu, atunci când repere din trecut ne apar în fața ochilor, articole pe aceste teme.
Dar mai vreau să adaug ceva. După mai bine de două sute de ani de la Austerlitz, după nenumărate războaie care au măcinat continentul, Europa fierbe din nou. Atentatele de la Paris l-au făcut pe președintele Hollande să ceară sprijin țărilor membre UE, dar nu a activat și punctul cinci din Tratatul Nord-Atlantic. Franța a declarat război unei entități teroriste, dar a cerut sprijin europenilor, iar după aceea președintele francez s-a deplasat la Moscova. Parcă lumea se clatină din nou. Nicolae Iorga spunea: „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”. Oare se repetă?!…
Prof. Dr. MSc. Alexandru-Vlad Ciurea
Director Științific – Șef Departament Neurochirurgie, Spital Sanador, București
