Ideea unui pod de flori intre Palatul Cotroceni si Palatul Victoria i-a speriat atat de tare pe unii dintre politicieni si pe anumiti jurnalisti versati intr-ale comentariului de actualitate, incat aduce a simptom nevrotic. Logica lor este simpla: prea multa concertare intre garantul bunei functionari a statului – care s-a declarat odinioara "presedinte-jucator" –, pe de o parte, si seful Executivului, pe de alta, ar putea aduce atingere unuia dintre cele mai sacre principii ale democratiei: separarea puterilor (si functiilor) in stat.
Grija anularii imprevizibile a distantei dintre puteri in Romania ma strabate si pe mine, ca pe multi alti cetateni, sunt convins. Dar asta nu inseamna ca as fi, numai din atata lucru, mai vigilent decat altii, mai destept sau mai firoscos. Daca ar fi sa ma iau dupa semnele etalate de politicienii ultimului mandat, aceasta preocupare a fost intai si-ntai strigata in agora de insusi presedintele tarii, care a acuzat guvernul Aliantei Dreptate si Adevar, inca din primele zile ale guvernarii acesteia – cand inca divortul intre PNL si PDL nu se produsese –, ca exprima nevoile si nadejdile unor grupuri de interese.

Din punct de vedere formal, si oligarhii sunt cetateni ai Romaniei, asa incat nu poate fi decat firesc ca necesitatile lor sa isi gaseasca ecou, alaturi de ale noastre, ale celorlalti, in masurile unui guvern de larga deschidere democrata si de o si mai larga reprezentativitate, cum parea sa fie cel de atunci. Insa observ ca, tot sub raport formal, puterea economica a maharilor, oricat de importanta ar fi pentru functionarea societatii si a sistemului, ramane in afara statului propriu-zis. Avertismentul prezidential de atunci prevenea deci asupra unor scurtcircuitari ale mecanismului de decizie si de guvernare care isi lasau vizibil amprenta asupra gestionarii Romaniei.

Mai apoi, s-a vazut ca incalcari mai grave ale principiului enuntat de Montesquieu odinioara (al despartirii fiecarei puteri, in interiorul statului, de celelalte surate ale ei) erau posibile si, mai mult decat atat, puterea judecatoreasca era influentata, teleghidata, dresata si imblanzita sau inasprita, dupa nevoile celui (sau celor) de la manete. Ba, inca si mai si, in caz de pericol la adresa statutului de om liber si a privilegiilor de parlamentar ale unui membru al sau, Legislativul se mobiliza cu tacita solidaritate de casta, peste diferentele de partid si divergentele de opinii in chestiuni punctuale, asumand atributii judecatoresti, obstaculand urmarirea si anchetarea cate unui coleg; pe scurt, depasindu-si atributiile. Aceasta nu a impiedicat acelasi Parlament sa suspende activitatea presedintelui, acuzat de incalcari ale Constitutiei, dupa convingerea sincera ca barna din propriul ochi e neglijabila, dar paiul care impiedica vederea celuilalt, ba.

Si iata ca, totusi, cu perfecta ingenuitate – reala (ceea ce ar fi trist pentru inteligenta lor) sau jucata (nu mai putin dezolant pentru integritatea acelorasi) –, politicieni si comentatori se dau in aceste zile de ceasul mortii pentru ca palatele Cotroceni si Victoria pasesc pe acelasi drum, impreuna. Lasand macar pentru o clipa deoparte temerile referitoare la acest unison provizoriu – care s-ar putea sa nici nu prea dureze, avand in vedere ca este construit intr-o Troie nu doar asediata de aheii crizei ce se anunta vartos, ci si continand deja calul troian al unei concordii de suprafata din interiorul cabinetului –, i-as recunoaste baletului dintre Presedintie si Guvernul Boc macar un merit; dar unul fundamental. El pune capat competitiei stahanoviste ilicite intre institutiile statului, in care fiecare incerca sa-i dea cu tifla celeilalte, pentru ca apoi sa-i incalce teritoriul aflat in gestiune.

Am trait, mai ales anul trecut, un straniu razboi civil intre garantii statali ai democratiei romanesti, consumat din fericire mai degraba in tipete si gesticulatie decat in incendii si funeralii. Nu mai vrem asa ceva, nici noi, nici cei care ne incurajeaza sau ne arata obrazul de pe margine.
Obisnuiti cu tropaiala de haidamaci si vociferarile sau huiduielile promovate ca dialog si dezbateri, oamenii ajung sa confunde plimbarea la pas, umar langa umar, armonizata de ritmul unei discutii respectuoase, cu prabusirea ritmica a cizmelor pe caldaramul zdrobit sub pasi de gasca. E excesiv si regretabil. Se uita mereu, in mod nu chiar inocent, ca, fiind membra a UE, Romania nu mai poate cadea in dictaturi bulevardiere de tipul carlismului interbelic ori in altele, zornaitoare de lanturi si sincopate de portierele unor Volgi negre, trantite in noapte, din vremea lui Dej. Nici macar poleieli cu deschidere universalista in numele unui comunism nationalist de trista memorie relativ recenta nu prea se mai inghit in aceste zile.

Incepem anul gasind nu numai Presedintia in acord cu Guvernul, ci si liderii partidelor din arcul guvernamental adunati pentru o clipa in jurul planului de a pune tara pe roate. Indoieli si temeri am destule si eu. Dar sa jucam fair-play, dand o sansa altui curs al lucrurilor sa se infiripe.