Unul dintre efectele deplorabile ale „vrăjirii" lumii „postmoderne" de către adepţii pragmatismului economic dus la extrem - din ce în ce mai vizibil acum, în plină criză socială şi economică - a fost reacţia împotriva progresului. De unde şi reacţia aproape viscerală împotriva „politicii corecte", privită de mulţi ca o atitudine contra naturii. Un exemplu elocvent: refuzul obstinat al celor mai mulţi de a folosi sintagma „rom", care - deşi denotă un rasism nonşalant şi afişat - nu este contracarată. E cam la fel cum se întâmpla acum optzeci de ani, şi uneori se mai întâmplă şi astăzi, cu alte sintagme depreciative precum „jidan", „bozgor", ba chiar şi „ungur", sau aparent neutrul „neamţ". De la serialele „populare" care, în numele libertăţii de expresie, promovează stereotipurile rasiste privind romii până la declaraţiile deschis rasiste ale lui Ilie Năstase, care vizau deopotrivă romii şi maghiarii, nu a fost decât un pas. Societatea a privit indiferentă deriva discursului rasist, iar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, timorat şi populat de „tehnocraţi", nu a mai avut forţa unor acţiuni de impact.

Unul după altul, simbolurile progresului şi ale modernităţii au fost „deconstruite". În locul lăsat gol s-a instalat ura. Acelaşi tip de ură care se manifestase şi înaintea celui de-al doilea război mondial revine, fără ca societatea, aflată încă sub efectul mesianismului de piaţă, să se poată apăra. Când antimodernismul a deviat spre antiiluminism, antiumanismul s-a transformat în xenofobie, antipozitivismul a glisat spre atitudini antiştiinţifice şi obscurantism religios, iar în numele utilitarismului a fost reprimată orice orientare morală, răul - ne avertiza deja Hannah Arendt - se banalizează. Şi, oarecum inevitabil, toate acestea legitimează cel mai dur antiintelectualism. Consecinţele se văd cu ochiul liber.

Această pasiune autodistructivă, pornită din ură, care macină şi societatea românească actuală, împiedică orice deschidere spre viitor. Pentru că „postmodernismul" a „deconstruit" mitul viitorului devenit astfel un prezent perpetuu. În aceste condiţii, ura a devenit un mecanism de compensare. Iar constatarea de bun-simţ că ura nu poate fi baza nici unei construcţii sociale, economice sau politice durabile nu-i descurajează pe cei ce pot profita de ea. Ura faţă de comunism nu a dus la democraţie, aşa cum ura faţă de capitalism nu a condus la egalitate. Deja am putut vedea că simpla condamnare formală a comunismului nu vindecă nici sechelele totalitarismului şi nici nu afectează poziţia de influenţă a fostei Securităţi. Din contră, foştii securişti folosesc anticomunismul ca pe un stindard, profitând din plin de confuzia valorilor.

Pornit din teribilismul intelectual al epocii „sfârşitului ideologiilor", „postmodernismul" şi-a adus contribuţia la noua banalizare a răului. De unde şi lipsa de reacţie la revenirea în forţă a integrismelor de toate felurile. Răul a redevenit ceva atât de normal încât nu mai miră pe nimeni. Iar într-o societate în care libertatea de gândire - nu doar cea de expresie - nu a avut niciodată suficient timp să se consolideze, cum este societatea noastră, banalizarea răului pare ceva firesc. Atât de firesc încât teama unui Karl Jaspers că democraţia ar putea fi doar o simplă paranteză rămâne actuală.

Cristian Pîrvulescu este analist politic