11.5 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăSpecialBarca pe valuri

Barca pe valuri

Veacuri în şir lumea a trăit în afara naţiunilor. Imperii, regate, principate, ducate, mărci, după cum erau conduse de împăraţi, regi, principi, duci ori marchizi, lăsând pe seama sfetnicilor luminaţi ori a legiştilor de care dispuneau să motiveze de ce aşa şi nu altfel, care sunt sursele puterii şi limitele ei, toate aceste forme şi desemnări se refereau la chipul în care populaţiile erau guvernate şi la autoritatea care le împărţea dreptatea, le percepea taxele şi le ducea la război (ori le apăra de el). Modernitatea a venit cu visul naţional, propunând o regândire a formulei de raportare la aceşti parametri şi teoretizând chestiunea legitimităţii deţinerii puterii altminteri. Conta, de astă dată, mai mult originea comună, limba vorbită de majorităţi, amintirea unor evenimente şi personalităţi, felul cum mă comport în împrejurări ritualice şi altele asemenea. Era un adio spus criteriului după care conduc cei ce îl reprezintă pe Dumnezeu pe pământ, dar nu neapărat mai uşor cuantificabil. De aici şi excesele: ce înseamnă origine comună? O putem demonstra ştiinţific? Cei care au încercat să măsoare pentru asta cranii, să stabilească indici rasiali şi să spună ce este recomandabil sau nu propriului popor au provocat, prin argumentele lor invalidabile, excese şi orori cumplite. Dar limba comună e un reper deplin creditabil? America Latină e plină de ţări şi popoare care vorbesc aceeaşi limbă, ceea ce nu le împiedică pe acestea să aibă vieţi colective separate de graniţe vizibile şi de frontiere invizibile.

Să fie oare mai potrivită stabilirea apartenenţei la aceeaşi unitate generică de viaţă pe temeiul unor argumente practice? De ce nu? Cei interesaţi să dezvolte în direcţia unui trai mai bun pe seama tuturor cetăţenilor o comunitate în care se vorbesc una sau mai multe limbi, dar unde proiectul pentru viitor este unul singur, indiferent câte moşteniri culturale diverse sunt în spatele prezentului, par rezonabili. Rămâne o singură problemă: care să fie proiectul comun propus tuturor acestora?

Pentru români, multă vreme proiectul comun a fost realizarea statului unitar independent modern. Trăiau în mai multe principate diferite de sute de ani, dar simţeau că traiul împreună şi fără stăpânire străină i-ar putea aduce în situaţia de a atinge un nivel de trai superior din toate punctele de vedere, nu doar din cel economic. De aceea, unirea dintre Moldova şi Ţara Românească la 24 ianuarie 1859 a însemnat foarte mult pe calea asumată. A urmat independenţa Principatelor Unite, consfinţită în 1878, la Congresul de la Berlin. Unificarea şi dobândirea posibilităţii de a decide singuri pentru propria devenire le-a deschis românilor calea spre gândirea formei proprii de guvernare optimă. Au ales regatul, începând cu anul 1882, ceea ce a făcut din suveranul lor egalul reprezentanţilor altor purtători de coroană din Europa. Anii care au urmat au fost de relativă prosperitate, chiar dacă nerezolvarea problemei sărăciei rurale, deci a majorităţii populaţiei, a condus la două răscoale devastatoare, în 1888 şi în 1907. La sfârşitul primului război mondial, Regatul Român şi-a văzut însă visul împlinit, teritoriilor adăugate la sfârşitul războaielor balcanice, în 1913 – mă refer la Cadrilater –, alăturându-li-se acum toate provinciile vestice şi Basarabia şi Bucovina. Părea o apoteoză istorică, dar după extinderea teritorială urma armonizarea vieţii din tot cuprinsul regatului, iar aceasta nu a mai fost posibilă în cele două decenii care au urmat, în condiţiile falimentului democraţiei interbelice în faţa extremismelor şi totalitarismelor interbelice şi în confruntare cu pretenţiile teritoriale ale vecinilor.

Noua democraţie, cea de după 1989, a iscat o nouă mare problemă în faţa românilor: cum să asigure condiţii maximale propriei dezvoltări, în condiţiile prăbuşirii sistemului comunist opresiv în Europa? Opţiunea pentru intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană a fost şi este singura rezonabilă. Dar aceasta presupune adoptarea sinceră şi consecventă a valorilor care stau la baza noii formule de organizare europeană şi câteva mecanisme de adaptare şi de compatibilizare cu Europa comună: intrarea în componenţa unei federaţii de state, delegarea unei părţi a suveranităţii, coparticiparea la politicile comune, ajustarea legislaţiei şi a practicilor economice şi sociale unionale. După ce, vreme de 16 ani, dincolo de aventurile politicii noastre interne, ne-am străduit să convergem prin măsuri concrete cu Europa, la 1 ianuarie 2007 am intrat cu acte în regulă în UE, inaugurând o perioadă a celei mai eronate „relaxări“ posibile. Ca şi proaspătul premiant care aruncă peste gard ghiozdanul şi sare în prima băltoacă după primirea diplomei, România s-a dovedit incapabilă să accepte că după acordarea la ritmul general se cuvine adâncit procesul de integrare şi în interiorul ţării. Politicienii şi administraţia noastră fac concesii numai întrucât acestea nu le afectează statutul intangibil şi privilegiile grase. Totodată, se consideră curent că România şi-a atins ţelurile istorice, restul chestiunilor privind detalii de comportare curentă: să vorbim pe aceeaşi voce cu Europa, să atingem performanţele economice dezirabile în Europa, să avem o retorică vag compatibilă cu Bruxelles-ul.

În acest moment, de mai mulţi ani încoace, România vâsleşte pe mări înspumate ca o navă fără instrumente de navigaţie. Cârmacii ei pot fi mai buni sau mai răi, dar programul de durată al evoluţiilor româneşti lipseşte cu desăvârşire. Câteva simptome o arată cu precizie: vrem unirea cu Basarabia sau doar o bună vecinătate? Vrem politici europene sau racordare la comportamentele SUA? Vrem cu Vestul sau cochetăm cu Răsăritul din proximitate sau de la mare distanţă?

Pentru că toate aceste lucruri sunt în continuare nelămurite, se pariază pe gudureala şi obedienţa formală faţă de Occident, nu însă şi pe venirea la întâlnirea cu el cu o mapă proprie, demn şi cu o voce specifică, aducând propuneri proprii. Ne comportăm mai degrabă ca nişte năuci decât ca nişte parteneri credibili şi demni. Nu este de mirare că se mai iveşte câte o voce iritată de prin cancelarii care ne atrage atenţia că tocmai am pierdut o ocazie bună de a… tăcea sau că dăm de furcă instituţiilor europene silite să priceapă corect dacă ceea ce facem e compatibil cu tabla de valori apuseană ori ba. S-a mers atât de departe cu buimăceala dublată de demagogie clişeizată, încât nu pare să se mai ştie nici dacă se doreşte să fim o republică sau o monarhie.

Din anumite puncte de vedere, astăzi suntem cel puţin la fel de pierduţi şi de polivalenţi ca în 1990. De ce nu suntem în stare să articulăm o cale a noastră nici după 23 de ani de practici politice în direcţia democratizării reale e un mister…

Cele mai citite

Captive ideologiei, euroelitele nu sesizează declinul capitalismului

Revoluţia franceză a desfiinţat latifundiile feudale, în folosul unităților de producție burgheze. Comuniștii au distrus proprietatea privată pentru a crea omul nou eliberat de...

Toți cei 45 de pasageri dintr-un autobuz și-au pierdut viața într-un accident în Africa de Sud

Aproape toţi pasagerii dintr-un autobuz, 45 de persoane, şi-au pierdut viaţa joi în Africa de Sud într-un accident rutier grav, după ce vehiculul în...

Cum hidroizolația poate face diferența între o iarnă sigură și o primăvară ușoară pentru locuința ta

O dată cu trecerea iernii și venirea primăverii, proprietarii de case și constructorii se gândesc la moduri de a proteja locuințele de umiditate și...
Ultima oră
Pe aceeași temă