Ponta va fi președinte pe cinci ani – un om care a dovedit deja iresponsabilitate va conduce statul într-o perioadă de tensiuni internaționale și de reformatare a structurilor europene și euroatlantice. Fără a o fi dorit, asta vor fi realizat prin vrajba, resentimentele și mai ales prin iluziile lor Băsescu, Udrea, Iohannis, Antonescu, Macovei, Diaconescu.
Un fel de bătălie a tuturor contra tuturor. Devorare reciprocă. Autoiluzionare. Delir mitologic. Suspiciuni permanente că celălalt trădează și face blat cu Marele adversar – Ponta. Pe scurt, în zilele acestea opoziția scrie rețeta sigură nu numai pentru o înfrângere, dar pentru una penibilă, rușinoasă. Toți candidații contribuie – Iohannis, Udrea, Macovei, Diaconescu. Dar și cei care candidează, fără să candideze: Băsescu și Antonescu. Ce face Tăriceanu – acest pontif al liberalismului care oficiază de mulți ani liturghia pesedistă – nici nu mai contează.
Băsescu și Antonescu au ceva comun: incapacitatea de a accepta că trebuie să iasă din joc – Băsescu definitiv, Antonescu, pentru o perioadă. În niciun caz, că nu mai pot conduce ei țări și partide. Iată ceea ce nu le intră în cap. Băsescu o promovează pe Elena Udrea, iluzionându-se că astfel, cu ea la conducerea unui partid devenit tot mai insignifiant, își va perpetua existența politică. Nu-și dă seama că și-a înstrăinat aliații și mulți dintre susținători, că își pune în pericol adevărata moștenire politică – a lucrurilor importante făcute în timpul mandatelor sale. Cazul său devine încet-încet aproape tragic. Cât despre Antonescu, acesta a găsit cu cale să-și arate neîncrederea tocmai în cel pe care l-a promovat în fruntea PNL și apoi l-a ajutat să devină candidatul unic al ACL – Klaus Iohannis. Frustrarea tragicomică a bietului om, dintr-o dată aruncat la marginea politicii, precum un balot desprins dintr-un camion care ia în viteză o curbă prea strânsă, ar fi înduioșătoare, dacă ni s-ar șterge din memorie imaginea imensei lui aroganțe din 2012, din momentul interimatului prezidențial.
Citește continuarea articolului în Revista 22.
