Comuniștii inventaseră un cuvânt nou: stahanovismul. Stahanov era un miner în Uniunea Sovietică despre care se spunea că își crește productivitatea în fiecare an, atingând cifre-record, numai bune de prezentat și exploatat de regimul comunist. Stahanovismul a devenit o mișcare exportată în coloniile sovietice, inclusiv în România. Omul nou nu numai că muncea bine, ci era fericit că își dedica munca și timpul construcției socialismului.
România nu a scăpat de acest reflex stahanovist. Îl vedem, de câțiva ani, în fervoarea cu care primarii țin să își împodobească localitățile cu luminițe colorate și decorațiuni specifice. Se întâmpla de obicei de Crăciun, mai nou obiceiul este preluat, cel puțin în câteva orașe mari, ca Bucureștiul și Constanța, și de Paști. Pare o nouă întrecere socialistă, cine pune cele mai multe luminițe, care piață centrală este cea mai iluminată, cine reușește să amplaseze în intersecții cele mai kitsch întrupări biblice sau păgâne. O cursă care capătă accente ridicole. Am scris în „România liberă“ despre una dintre cele mai sărace comune din Constanța care a cheltuit peste 330.000 de euro, în patru ani, pentru beculețe de Crăciun, adică întregul buget de investiții al comunei pe trei ani. Aritmetica ne arată că fiecare familie din acea localitate a plătit 452 de lei pentru luminițe, adică 100 de euro. Patru persoane, 400 de euro.
Fervoarea cu care primarii cheltuie bani pentru iluminat festiv are două explicații. Fie este vorba despre ceea ce numim, popular, para-îndărăt (dacă este așa, lucrul acesta trebuie dovedit de procurori), fie este un gest prin care se mulțumește o anumită masă de alegători, mai mulțumită să vadă câteva beculețe decât să se rezolve probleme importante pe care un primar trebuie să le rezolve. Pe principiul prin care cuceritorii lumii noi schimbau mărgele pe aur, așa se schimbă acum luminițe din bani publici pe voturi. Decizia de a cheltui în felul acesta banii este luată discreționar de primari, cu sprijinul șefilor de partid și al consilierilor locali pe care îi controlează, care votează, de obicei, ca soldații unui batalion disciplinat, fără să pună întrebări, fără să aibă dubii. Este, însă, luată, fără a consulta/întreba beneficiarii lor, fără a li se pune în balanță alte investiții.
Când mă refer la alte investiții, mă gândesc la cele în educație, sănătate și infrastructură. Mă gândesc la o bătrână din Constanța, bolnavă de cancer, care nu mai are pe nimeni pe lume. O bătrână care nu știe ce să facă pentru a supraviețui. Ne sună pe noi, jurnaliștii, și ne roagă să îi răspundem la întrebări precum: unde pot face chimioterapie, cum ajung acolo? Acolo înseamnă București, pentru că în Constanța aparatul de radioterapie nu funcționează de aproape un an. În aprilie 2016 a fost închis, după ce directorul spitalului a prezentat scuze penibile referitoare la motivul pentru care sursa de cobalt a expirat, fără să se ia măsuri. Director, apropo, condamnat în primă instanță la 13 ani și 4 luni închisoare pentru spălare de bani, luare de mită. În teorie, bolnavii de cancer trebuie să fie transportați în București, unde sunt supuși tratamentului, apoi aduși înapoi acasă. Nu vreau să-mi imaginez ce simte pe drum, ce Golgotă trăiește pe autostrada care îl duce sau îl aduce din locul unde i se mai poate da speranța de a mai trăi câteva luni, câțiva ani.
Poate că nu e o idee rea ca primarii să nu mai aibă voie să monteze niciun fel de decorațiuni de sărbători până când problemele vitale ale orașelor nu sunt rezolvate. Șefii lor și noi, cetățenii, ar trebui să le spunem să pună stop cheltuielilor inutile și să se preocupe să ne țină în viață. Noi, românii, murim cu zile. Statistica spune că speranța de viață este de 78,7 ani pentru femei și de 71,6 ani pentru bărbați, în timp ce în Franța este de 85,6 ani pentru femei și de 79 de ani pentru bărbați. Nu vreți să faceți un proiect de țară care să aibă ca obiectiv să trăim mai mult și mai bine?
Până se vor gândi politicienii să acționeze, o bătrână din Constanța, pe care cancerul o ucide încet, chinuitor și implacabil, se va uita pe fereastră la luminițele care se pregătesc pentru a sărbători, în mod ironic, o înviere.
