Conform obiceiului stramosesc, saptamana trecuta, mai toate posturile de televiziune au transmis in extenso manifestarile legate de sarbatoarea Sfintei Parascheva. A devenit o obisnuinta ca mai toate evenimentele religioase importante, fie ca e vorba de Pasti, de Craciun sau de sarbatori cu rezonanta preponderent locala (hramul Manastirii Micula), sa se bucure de atentia mass-media, concurand meciuri de fotbal si turnee ale marilor vedete.
Ca peste tot unde sunt oameni multi si camere de luat vederi, roiesc si politicienii. Au citit sondajele, stiu ca biserica e institutia cea mai respectata de romani, trag nadejde sa se contamineze cu un dram de simpatie populara. La date fixe, isi amintesc ca sunt oameni cucernici si vin in "pelerinaj" la sfintele moaste. Descind crestineste din limuzine, isi fac cruci, saruta racla, strang maini, se lasa pupati de babe. Statul la rand toata noaptea, in frig si ploaie, e doar pentru credinciosii de rand; ei intra direct in biserica, sa nu se puna rau cu SPP-ul. Ca la aeroport, folosesc intrarea pentru VIP-uri. Om fi toti egali in fata lui Dumnezeu, se pare insa ca nu si la poarta bisericii.
Gestul presedintelui Basescu nu difera substantial de ipocrizia celorlalti politicieni. Sa fiu iertat, dar nu cred ca o pornire launtrica l-a adus la Iasi. De inchinat, se putea inchina la fel de bine in fata icoanei de acasa sau la orice biserica mai putin televizata. Desi s-a abtinut (ostentativ) de la a intra "prin fata", fara a sta la rand, prezenta sa la Iasi nu a avut alta motivatie decat nevoia inca unei bai de multime si, ca element de noutate, cea a aplicarii unei lovituri de imagine politicienilor (cu adresare directa catre liderii liberali) care nu se abtinusera de la a se comporta la fel cum, in alte ocazii similare, o facuse si seful statului.
De fapt, o data cu mediatizarea excesiva, manifestarile religioase isi pierd din caracterul sacru, devenind adica tot mai profane. Oamenii profita de ocazia de a se fotografia (cu telefonul mobil) impreuna cu mai-marii vremii, urmand ca ulterior sa lipeasca poza langa icoana. Atentia pe care pelerinii o acorda personalitatilor publice transforma ceremonialul intr-un act mai degraba monden. Participarea la aceste pelerinaje nu are nimic comun cu semnificatia originara, care e un act de smerenie, ci e mai degraba o manifestare a curiozitatii combinate cu nevoia de a se afla in multime, comuna cu cea care strange lumea pe stadioane.
Nu ma indoiesc ca, intre sutele de mii de pelerini prezenti la sarbatorile de acest fel, se vor fi aflat oameni care tremura in puterea noptii din autentica smerenie fata de simbolurile intruchipate de sfanta din racla. Tot mai des, aud insa credinciosi care-si asteapta randul la sarutatul moastelor declarand (in fata camerelor de filmat) ca o fac in speranta ca divinitatea le va rasplati osteneala vindecandu-i de o boala, ajutandu-i sa scape din saracie, sa-si rezolve cine stie ce probleme cotidiene. Fara a fi teolog, nu pot sa nu am dubii ca acest tip de troc cu Dumnezeu tine de esenta cucerniciei crestine. Inflatia de icoane facatoare de minuni (despre care aflam tot de la televizor) imi pare un simptom al pierderii sensului autentic al credintei. In fata acestora, oamenii nu se roaga, ci cer.
Va propun un exercitiu: incercati sa zapati, in noaptea de Pasti, canalele de televiziune din alte tari crestine. Eu unul nu am vazut nicaieri asemenea abundenta de liturghii in direct ca in Romania. Poate de asta Sarkozy nu s-a dus la Lourdes nici macar in timpul campaniei electorale. In principiu, credinta e un act individual, profund intim. Nu poti participa la un act de comuniune cu divinitatea in fata micului ecran, intre pauzele publicitare. Liturghia transmisa la televizor e la fel de pervertita ca declaratia de dragoste transmisa prin anunturi de mica publicitate. Modernizarea nu poate merge pana la profanare, lumina reflectoarelor nu ar trebui sa o inlocuiasca pe cea a lumanarilor.
Aud ca recent intronatul patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane intentioneaza sa infiinteze un canal propriu de televiziune. Ma indoiesc ca aceasta este calea prin care biserica se va apropia de societatea contemporana.
Mircea Kivu este sociolog