La începutul Războiului Rece, a existat o dezbatere intensă în SUA între cei care doreau doar să limiteze expansiunea comunismului și cei care vroiau să îl împingă în granițele sale inițiale. Dar era suficient să fixezi limite pentru ambițiile Uniunii Sovietice sau era necesară o poziție mai agresivă?
Recenta dispută între președintele SUA, Barack Obama, și fostul său secretar de stat (și posibil succesor) Hillary Clinton pare să fi readus în actualitate această dezbatere. Dar mai sunt termenii săi de referință de folos astăzi, când Vestul se confruntă cu provocări simultane dinspre Statul Islamic (SI) în Orientul Mijlociu și dinspre Rusia revizionistă? Sunt liderii occidentali îndreptățiți să presupună că cele două provocări sunt diferite și să considere că tactica limitării va funcționa în cazul Rusiei, în timp ce o eliminare este absolut necesară în cazul Statului Islamic? Occidentul are nevoie de Rusia la fel cum Rusia are nevoie de Occident, s-ar putea spune, în timp ce nimeni (cel puțin) nu are nevoie de un adăpost al fanaticilor islamiști în inima Orientului Mijlociu. Tocmai de aceea, Rusia trebuie convinsă să schimbe direcția, printr-o combinație de sancțiuni economice, unitate strategică și angajament diplomatic; în schimb, ambițiile Statului Islamic nu pot fi doar limitate, ci trebuie de-a dreptul înăbușite.
Dar lucrurile nu stau chiar așa și Occidentul trebuie să își regândească strategia, deoarece cele două provocări nu sunt chiar în totalitate distincte. Dacă Obama nu ar fi eșuat în încercarea sa de a impune o “linie roșie” împotriva armelor chimice în Siria, acum un an, după un atac în suburbiile din Damasc, probabil președinele rus Vladimir Putin nu ar fi fost atât de îndrăzneț pe cât a fost în Ucraina. În același mod, ajutându-i pe kurzi să se confrunte cu Statul Islamic, SUA ar putea transmite mesajul corect la Kremlin.
Confruntarea cu această provocare duală presupune o combinație de gândire strategică pe termen lung, coordonată, și abilități pedagogice. Liderii trebuie să explice și să clarifice. A spune “Eu nu fac lucruri stupide”, cum a afirmat Obama recent într-un interviu pentru The New York Times, nu e suficient, date fiind complexitatea, urgența și scara amenințărilor cu care se confruntă America și Occidentul european.
Simplitatea Războiului Rece nu a necesitat prea multe explicații. Occidentul avea doar un singur adversar și ambele tabere au înțeles regulile jocului (adică logica echilibrului terorii). Peste toate, “mintea sovietică” era relativ ușor de descifrat.
Complexitatea provocărilor de azi este determinată nu doar de faptul că acum există mai mult decât un adversar, dar și de greutatea cu care poate fi înțeleasă “mintea jihadistă”. Desigur, se poate afirma că visul Statului Islamic de a reinstaura un califat sunnit este la fel de anacronic precum ambițiile neo-imperiale ale lui Putin. Se poate afirma că atât Putin, cât și Statul Islamic și-au tras puterea din slăbiciunea Occidentului, în special din eșecul acestuia de a impune limite clare și credibile ale acțiunilor celor două entități.
Putin și Statul Islamic au beneficiat de confuzia, ezitarea și divizarea Occidentului, dar cele două, atât Rusia, cât și SI, nu sunt doar niște amenințări palide. Dacă ar fi doar atât, Vestul ar trebui să aștepte ca adversarii săi să se prăbușească sub greutatea propriilor contradicții: supraestimarea Rusiei cu privire la propriile scopuri, iar în cazul Statului Islamic consecințele folosirii unui comportament brutal.
Scenariul este cel mult optimist. Deși Statul Islamic este o forță căreia i te poți opune, reprezintă o provocare mult mai mare decât a fost vreodată Al Qaeda. Și-a propus un scop teritorial concret, beneficiază de finanțări consistente, arme sofisticate și un comandant militar foarte competent. În același timp, ar fi periculos să supraestimăm înzestrarea SI de astăzi, la fel cum a fost greșit că am subestimat-o ieri.
Aceeași logică se aplică Rusiei lui Putin. Preluarea Crimeii a fost o mișcare rapidă și bine executată, dar aceleași tactici nu au funcționat în contextul mult mai complex și mai divizat din estul Ucrainei. Obținând Crimeea în felul în care a făcut-o, Rusia probabil că a pierdut Ucraina.
În tratatul clasic al lui de B.H. Liddell Hart, “Strategia: abordarea indirectă”, care reflectă experiența autorului din Primul Război Mondial, acesta a insistat asupra nesăbuinței atacurilor directe asupra dușmanilor fortificați. “În strategie”, a argumentat, “cel mai lung drum care ocolește este adesea cel mai scurt”.
Astăzi, Liddell Hart ar încuraja probabil Vestul să își concentreze eforturile în a ajuta luptătorii kurzi din Orientul Mijlociu și guvernul ucrainean în estul Europei. Acest efort dual ar trebui urmat fără ca partenerii să fie idealizați. Ei nu sunt “buni” doar pentru că Vestul îi susține; dar ei sunt, în orice caz, infinit mai buni decât forțele cărora le rezistă.
Fie că se merge pe limitare sau respingere, regulile jocului trebuie să fie clare. Prin impunerea limitărilor, Vestul va defini – cu o nou-găsită claritate – cine și ce este.
Dominique Moisi, profesor la Institutul de Studii Politice din Paris (Sciences Po), este consilier senior al Institutului Francez pentru Afaceri Internaționale. În prezent este profesor vizitator la King’s College din Londra.
Copyright: Project Syndicate, 2014.
www.project-syndicate.org
