Pe ce criterii urmează să votăm partidele care ne cer votul la europarlamentare, dacă nu pe performanța lor în a face ca România să câștige și nu să piardă din integrarea în UE atunci când au fost la guvernare? Că au fost cu toții opt ani, opt guverne, atâtea am schimbat (multișor) de la 1 ianuarie 2007, și fără a-l pune pe actualul, trecut ca remanierea la cutie, deși e o altă combinație guvernamentală. Deci, slavă Domnului, avem ce compara și avem ce vorbi cu candidații în campanie, nu despre ce vor face în PE (promisiuni și, chiar dacă le țin, influența lor va fi minimă), ci despre ce au făcut când au avut puterea. Pe asta trebuie să le cerem socoteală.
Ca să răspundem la întrebarea cât câștigăm și cât pierdem, raportul anual al Societății Academice din România 2014 examinează trei procese mari din 2007 încoace: cât am exportat în țările comunitare (versus importat, că știți teoria euroscepticului român că suntem doar o piață de desfacere pentru ăștia etc., etc.), câte fonduri europene am reușit să atragem (cât de adecvat le-am folosit e altă discuție pe care o deschidem, dar e mai vastă) și cât ne folosește sau dăunează migrația intracomunitară. Calculăm separat costuri și beneficii și pe urmă le adunăm, lăsând pe dinafară destule lucruri (securitatea, de exemplu), incluzând unele pentru care nu am spațiu aici (energie), dar iată esențialul.
În materie de comerț. România pare că a intrat în piaţa comună pentru că trebuia cineva să ocupe ultimul loc. Nu numai că ţara noastră exportă în continuare în ţările UE mai puţin decât importă, arătând gradul nostru scăzut de competitivitate (și oricum companiile principale competitive la export sunt tot cu capital european, nu românesc), dar evoluţia timp de opt ani e foarte uşor de calculat: zero. România a inregistrat în 2012 acelaşi deficit comercial ca și în 1999, de 4.7% din PIB, fiind în urma tuturor statelor foste comuniste care au aderat la Uniunea Europeană după anul 2004. Comparaţia cu Slovacia, o ţară care a început şi ea reformele mai târziu şi e mai rurală decât Republica Cehă de care s-a separat după comunism, e cea mai elocventă, Slovacia înregistrând un progres de zece procente, în timp ce România pare să fi pierdut complet aceşti opt ani: cu greu am ajuns ca în 2013 exportul spre UE să urce la 82% din importul de acolo. În acelaşi timp, fostele ţări comuniste din zonă au obţinut surplusuri comerciale pe piaţa unică europeană, cu Slovacia şi Ungaria pe primele locuri, dacă comparăm anul 2012 cu 1999, în timp ce Bulgaria ne-a devansat net, chiar dacă nu a trecut încă pe plus. Structura exporturilor româneşti s-a îmbunătăţit, dar în cel mai optimist scenariu, vom trece pe surplus în relaţia cu UE abia în 2019, spune experta SAR Mădălina Doroftei.
În materie de fonduri europene, avem primul progres înregistrat de abia în 2013. Situația aici e foarte complicată pentru că fiecare guvern depinde din greu de ce au făcut precedentele. Folosul net sunt banii de agricultură, în primul rând subvenția la hectar fără de care românii chiar nu vedeau vreun beneficiu din UE. Datorită lor și cu toate corecțiile scăzute (bani avansați din buget, dar care nu vor fi rambursați de Bruxelles din pricină de prost management, fraude etc.) ieșim în câștig net în fiecare an, deci din start vorbim doar de costuri de oportunitate, adică de faptul că nu reușim să angajăm banii alocați nouă, dar nu pierdem nimic, cât luăm este mereu peste cât plătim ca și contribuție la buget, chiar scăzând corecțiile de toate felurile, care sunt undeva sub două miliarde de euro (enorm). Dar și costurile de oportunitate sunt mari, practic la finele lui 2013, anul cel mai bun cu 4 miliarde primite și o absorbție netă anuală de 73 la sută (cât primești față de cât avansezi, nu am inclus subvenția la hectar) nu reușim din cele trei mari fonduri care presupun planificare pe proiect, adică Fondurile structurale şi de coeziune (FSC), Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) și Programul Operaţional Pescuit (POP) decât un modest 35 la sută absorbție cumulată din 2007 încoace. Suma totală alocată prin instrumentele astea trei e de 27,5 mld euro (fiecare guvern a mai alocat ceva, deși guvernul Tăriceanu a decolat extrem de lent), iar totalul rambursărilor între 2007-2013 se ridică la 9,6 mld. euro. Restul de 17,9 miliarde e practic costul de oportunitate, noroc cu introducerea regulii „+2/n+3“ care permite prelungirea perioadei limită atât pentru a mai contracta fonduri, cât şi pentru a implementa proiectele deja începute, diminuând astfel riscul dezangajării automate. Deci nu vom pierde toți acești bani, probabil numai o treime (analiștii SAR, mai pesimiști ca mine, spun că jumătate). La ce s-au folosit, câți kilometri de autostradă au rezultat din ei, asta e altă discuție, dar răspunsul pe scurt este că la prea puțin. La atâtea spitale de renovat și drumuri de construit pentru școlile rurale e cam trist că profitul scade spre zero dacă scoatem subvenția la hectar, o formă de întreținere a agriculturii de supraviețuire, care ar trebui să dispară ca să progresăm, cum spuneam în finalul cărții mele Secera și buldozerul. Ne ținem în viață, dar acesta nu e progres. Raportul conține un tabel clar în care puteți vedea care a fost capacitatea fiecărui guvern la planificare și angajare fonduri (același an), management (uitați-vă mai ales la anul dinaintea rambursărilor) și finalmente de absorbție (raportul va fi postat vineri la zece, când va fi lansat la Reprezentanţa Comisiei Europene din București împreună cu comisarul nostru european, dl. Dacian Cioloș). Vă las surpriza să vedeți cine e codașul și cine fruntașul, deși cred că deja se ghicește din cifrele de mai sus și autoarele Valentina Dimulescu și Raluca Pop vor răspunde la întrebări online vineri pe site-ul SAR www.sar.org.ro.
Finalmente, migrația. Aici suntem în topul migranților din Europa și, cu toate astea, experții argumentează că și aici avem mai mult de câștigat decât de pierdut. Dacă nu ar fi decât faptul că remitențele din zona comunitară sunt mai mari aproape în fiecare an decât investițiile străine directe, pe de o parte, și fondurile absorbite, pe de alta. Asta e impresionant și trist, că suntem ca o țară bananieră, nici economia și nici guvernul nu sunt în stare să se măsoare cu performanța milioanelor de muncitori în străinătate, de toate calificările, care în fiecare an au injectat mai mult în economia din țară. Ce avem mai bun este munca noastră individuală, dedicată de fiecare familiei lui, şi probabil asta ține țara. Costurile de oportunitate aici, că ai oameni ca noi afară și nu înăuntru, sunt evident mari, dar nu ușor de cuantificat, că poate dacă erau aici erau împiedicați să performeze sau erau șomeri. Să nu creadă cineva că eu aș fi putut atrage la SNSPA cele peste zece milioane în granturi câștigate în Germania, unde lumea m-a încurajat să lucrez, și nici nu e adevărat că nu ne alegem cu nimic din cauza asta, că fac out-sourcingpe furnizori ieftini și buni din România și Europa de Est cît pot, de la IT la tipografie. Aș putea angaja doar germani, dar am armeni, azeri, unguri și polonezi, bașca românii cu care lucrez (cel mai greu de găsit buni). Tragem de țară și de regiune cât putem, dar atâta ne duce putința. Ca atare, sunt de părerea autoarei Victoria Stoiciu că de fapt brain drainul nu e încă o problemă, românii ar trebui să se poarte mai bine cu doctorii, dar nu au încă deficit de doctori, din migrație câștigăm și noi, și din țările unde ne ducem, e win-win.
Ca să închei cum am început, integrarea europeană îți dă, dar nu-ți bagă și în traistă. Ea scoate la iveală capacitatea noastră lamentabilă de acțiune colectivă, pentru că nu doar guvernele centrale au răspundere aici, ci și președinții de consilii județene, agenții și așa mai departe. Au guvernat, în majoritatea timpului, de pomană. Aș fi vrut să zic ceva de bine despre ziua de azi, că 2013 e de departe anul cel mai bun, dacă nu aș vedea chiar zilele astea a doua cauză a netrebniciei românești după incompetență, corupția, cum sabotează sub ochii noștri una din puținele zone de performanță care s-au creat. Vă vine să credeți că dna Andronescu și dnul Costoiu vor să distrugă agenția națională de cercetare UEFISCDI creată în 2010, pur și simplu respingând ordonanța ei de înființare ajunsă de abia acum la aprobare (așa e când conduci prin ordonanțe). Ați face bine să credeți, căci dacă vă uitați la datele dinainte de 2010 puteți constata că Politehnica, universitatea lor, era în situația în care câștiga jumătate din fondul de inovare pe care îl păstorea. Mai e cazul să vă spun că inovarea e cel mai puternic determinant al creșterii economice în UE-27, iar dacă știu corupția măsurată de Banca Mondială pot să prezic inovarea foarte exact, și ca atare și performanța economică? Nu stați doar să vă cruciți, semnați şi protestul pe romaniacurata.ro, AICI!
