Există un singur lucru care nu se poate cumpăra cu bani și nici nu poate fi dobândit prin influența politică la care ajunge un primar, parlamentar sau ministru.
Lucrul acesta este onorabilitatea şi nu există om politic care să nu şi-o dorească în cel mai înalt grad. Ajunși în vârful puterii ca „anonimi“, pe listele unor partide şi, foarte adesea, fără o experiență profesională care să îi recomande, politicienii încep o goană nebună pentru a obţine respectul cetăţenilor. Chiar dacă acest respect e, de multe ori, unul fals.
Şi atunci, se transformă în colecționari de titluri, diplome, plătesc bani grei ca să participe la congrese și seminarii irelevante care au loc în Mexic, America Latină, Asia, devin cetățeni de onoare ai unor orașe pe care probabil nu le-au văzut niciodată, acceptă să devină doctor honoris causa deși nu au niciun fel de carieră academică și nici nu bagă de seamă că universitatea care „le-a făcut cinstea“ este o fabrică de diplome.
Liviu Dragnea nu este doar șeriful României, poziţie care ar trebui să-i satisfacă pe deplin orgoliul personal, ci și cetățean de onoare al Leon County, statul Florida, pentru contribuţia „misiunii internaționale de cunoaștere a administrației publice locale și guvernamentale din SUA“. Explicaţia pompoasă, dar aiuritoare te poate face să crezi că Dragnea a fost răsplătit pentru regionalizarea întregii Americi.
Când colo, Leon County e un oraş cam de mărimea Sibiului şi de vreo 50 de ori mai mic decât New York-ul. Liderul PSD şi-a trecut în CV ridicola menţiune că a dobândit în 2003 „Oscarul pentru excelenţă“ al judeţului Teleorman, dar şi că este semnatar al „Acordului de cooperare dintre judeţul Teleorman şi Departamentul Seine-et-Marne“. Deşi Dragnea nu cunoaşte nici engleza, nici franceza. Aceste precizări sunt trecute în toate CV-urile oficiale ale social-democratului tocmai pentru a accentua că el este cineva, un cetățean ale cărui abilități sunt recunoscute peste mări şi ţări, dincolo de postul său efemer de şef al PSD.
Ministrul Justiţiei, Florin Iordache, se trezeşte la aproape 50 de ani că are nevoie de un doctorat şi îl obţine la Chişinău, la o facultate dubioasă, considerată a fi o fabrică de diplome. Poate în cazul lui Iordache să fie vorba şi de o manifestare violentă şi atipică a crizei vârstei de mijloc. În cazul dânsului, imboldul a fost acela de a-şi demonstra că este încă în vână intelectuală. Cele şapte licenţe şi distincţii universitare dobândite în numai şase ani vin să clădească prestigiul apolitic a ministrului Justiţiei, altfel cu o imagine publică destul de şifonată.
În lumea academică există distincţii care sună mai bine decât altele. O ştie ministrul Transporturilor, Răzvan Cuc, care a obţinut o licenţă în economie, un master şi apoi s-a înscris, concomitent, la o a doua facultate şi la un doctorat la Academia Română. Cu toate distincţiile astea atârnate la gât, cine s-ar mai îndoi de corectitudinea şi capacităţile unui ministru care, altfel, s-a lansat în politică în PP-DD, partid condus cu mână de fier de Dan Diaconescu, actualmente în închisoare.
Politicienii mai ştiu că încrederea populaţiei în instituţiile pe care le reprezintă este infimă. De aceea, onorabilitatea lor trebuie să vină din altă parte. Pierzând simţul măsurii, ministrul Educaţiei, Pavel Năstase, defilează cu o biografie de 14 pagini în care şi-a îngrămădit toate articolele şi cărţile scrise. În lumea ştiinţifică nu contează numărul articolelor publicate, ci numărul de citări. De aceea, cercetătorii de anvergură publică destul de rar, căutând să ajungă în paginile unor reviste prestigioase gen „Nature“.
De regulă, calitatea este înlocuită de cantitate. Ecaterina Andronescu şi-a trecut în CV-ul de la Senat statutul de membru în 11 comitete şi comiţii, dar şi abilitatea de a opera în MS Office, pe care o are şi un elev de clasa a V-a.
Tot pentru a se înălţa câţiva centimetri deasupra celorlalţi, politicienii îşi trec în curriculum vitae cursuri pe care nu le-au făcut (cum a fost cazul Ponta), obţin diplome şi licenţe la sute de kilometri depărtare de Bucureşti (pe care fie le-au cumpărat, fie le-au luat pe prietenii și influențe), ori obţin distincţiile academice prin plagiat.
Găsiţi astfel de tipologii la toate partidele, nu doar la PSD. De altfel, CV-urile deputaţilor au un format-tip în care trebuie completate şapte rubrici.
Cea în care parlamentarii îşi îngrămădesc toate distincţiile şi realizările mai sus enumerate se numeşte: „activitatea publicistică, ştiinţifică, în forurile academice“. Denumirea pompoasă a unei rubrici în care majoritatea parlamentarilor nu ar trebui să treacă vreun rând arată că demersul politicienilor de a arăta ceea ce nu sunt sau de a masca ceea ce sunt este unul deplin asumat.
