10.6 C
București
vineri, 26 aprilie 2024
AcasăSpecialCât de mare poate fi fericirea pentru arestarea lui Voiculescu?

Cât de mare poate fi fericirea pentru arestarea lui Voiculescu?

Sunt multe argumente pentru ca data de 8 august 2014, cea în care Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat decizia definitivă în “procesul ICA”, să fie înscrisă drept una din puţinele zile faste ale celor 25 de ani postcomunişti.

Mai întâi, pentru că Voiculescu este un fel de caz-şcoală pentru tipologia securistului devenit, prin mânuirea abilă a banilor şi a relaţiilor Securității, om de afaceri şi politician de vârf al tranziţiei. El nu a fost doar un simplu turnător, ci un om de bază al defunctei (nu îndeajuns) poliţii politice, a trecut direct din vârful vechii ierarhii în al celei ivite după ’89. Bucuria e că s-a dovedit că astfel de oameni pot fi învinşi. Mai sunt destui, prea mulți, dar breşa a fost produsă.

Apoi, deoarece, pentru întâia oară, nu doar că omul a fost aruncat în puşcărie (discutabilă terapie socială), dar bogăţiile dobândite prin rapt s-au întors la proprietarul de drept. Securistul ne-a spus că închisoarea e doar o garsonieră mai strâmtă (libertatea e pentru el o valoare neglijabilă, a-l priva de ea e nesemnificativ). Noutatea e că nu a mai funcţionat principiul “mortul de la groapă nu se mai dezgroapă”. Aici e de pus un bemol: între pronunţarea sentinţei şi executarea ei s-ar putea să apară nesfârşite tergiversări, produse cu sau fără complicitatea unor reprezentanţi ai statului, ceea ce ar putea menţine sentimentul de neputinţă al celor care se tot întreabă dacă există dreptate în această lume.

Ne mai bucurăm pentru că justiţia română a arătat că poate să judece şi într-un ritm rezonabil (adică,
cu celeritate). Nu doar pentru că au fost zădărnicite stratagemele neobrăzate prin care inculpatul şi avocaţii săi încercaseră să ajungă la prescriere. Dacă e înfăptuită atunci când nimeni nu-şi mai aminteşte de la ce s-a pornit, justiţia e mai puţin credibilă. Aşteptăm celeritate şi în alte cazuri care trenează prin instanţe sau sertarele procurorilor (Copos – “Loteria”, Ridzi, Gala Bute, Popoviciu). Tot la acest capitol, am fi tare bucuroşi atunci când instanţele de judecată îşi vor impune lor înşile respectarea legii – adică îşi vor motiva deciziile în termenul legal, şi nu după ce inculpaţii aproape că şi-au ispăşit pedepsele. În absenţa acestor motivări, cei care susţin caracterul politic al sentinţei au nesfârşit spaţiu de manevră. Şi totuşi, după ce, de vreo doi ani încoace, constatăm că nimeni nu e ferit de braţul justiţiei, după ce penitenciarele sunt populate cu nume dintre cele mai proeminente ale politicii şi afacerilor dâmboviţene, nu avem sentimentul că în ţară e mai puţină corupţie, că banul public ajunge mai puţin decât înainte în buzunarele prietenilor celor care deţin puterea politică. Avem acum în sfârşit (cum îşi dorea Voiculescu) corupţi cu acte în regulă, dar corupţia pare o hidră ale cărei capete, odată tăiate, cresc la loc, parcă mai viguroase. Se dovedeşte, o dată în plus, că tratarea efectelor nu elimină cauzele. Anticorupţia nu poate avea doar mijloace penale. Eliminarea cauzelor înseamnă revizuirea Statutului funcţionarului public, astfel încât el să nu mai fie un pion în mâna şefilor; înseamnă proceduri transparente de cheltuire a banului public, nu modificarea Legii achiziţiilor publice prin ordonanţe de urgenţă; înseamnă legi care să nu poată fi interpretate după bunul plac, şi multe altele.

Dar, mai presus de toate, pentru eliminarea corupţiei e necesară separarea netă a politicii de afaceri. Adică, să facem în aşa fel încât oamenii de afaceri să nu mai depindă de bunul plac al politicienilor, şi nici politicienii să nu depindă de banii afaceriştilor. E ceea ce s-au ferit să facă toate guvernele de până acum.

Un exerciţiu instructiv ar putea fi făcut chiar la alegerile prezidenţiale din această toamnă: ne-am bucura tare mult dacă fiecare candidat ar publica sursa şi destinaţia fiecărui leu cheltuit în campania electorală, în timp real, astfel încât alegătorii să ştie pentru ce votează. Dar pe bune. Şi cu sancţiuni aplicate nu doar casierilor.   

Mircea Kivu este sociolog

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă