E, poate, cea mai neomogenă demonstraţie de protest la care asist în România. Atât prin participanţi (pensionari, studenţi, revoluţionari, intelectuali, disponibilizaţi, suporteri, cântăreţi…), cât şi prin revendicări: salarii, pensii, taxa auto, desfiinţarea partidelor, revizuirea unor hotărâri judecătoreşti, Roşia Montană, anularea Legii Dragomir, independenţa faţă de finanţa mondială, demisia lui Băsescu (singura comună, dar şi cea mai greu de negociat). Un numitor comun: indignarea.
Diversitatea tipologică implică şi una comportamentală. Spre deosebire de 1990, acum Piaţa nu mai este populată majoritar de intelectuali cu conştiinţă civică, care şi-au însuşit (măcar formal) arta dialogului în simpozioane. Printre revoltaţi sunt şi „marginali”, băieţii de cartier, membrii găştilor, nemulţumiţi şi ei – ca toată lumea – că nu-şi găsesc de lucru, că li s-au tăiat prestaţiile sociale, că se scumpesc toate alea, că poliţia protejează reţelele de cămătari şi proxeneţi şi pe ei îi arde cu pulanele pentru orice matrapazlâc. Ne place sau nu, sunt şi ei parte a societăţii civile.
Pentru ei, confruntarea înseamnă mai ales provocarea de daune adversarului, flegma în ochi, pumnul în plex. Ei au spart geamurile staţiilor de autobuz dintotdeauna, nu neapărat pentru că erau ale „statului”, ci pur şi simplu pentru că era noapte şi nimeni nu-i putea vedea. Din acelaşi motiv au smuls oglinda SUV-ului parcat între blocuri. Mulţi fac parte şi din galeriile echipelor de fotbal, pentru că spiritul gregar le este la îndemână, pentru că le este uşor să împartă lumea în „ai noştri” şi inamici, pentru că oricum nu prea au altă distracţie, pentru că de aici se mai poate „ciuguli” un ban. Dar nu asta i-a adus în Piaţa Universităţii, ci faptul că aici îşi pot striga în voie disperarea, că aici sunt, în sfârşit, printre cei care de obicei îi resping, pentru că speră, ca noi toţi, ca ceva să se schimbe în viaţa lor.
Zilele astea, protestatarii s-au înfrăţit cu jandarmii, opozanţii cu guvernanţii, jurnaliştii de la Antena 3 cu cei de la B1 în lupta comună împotriva ultraşilor. Demonstranţii care apar în faţa camerelor de luat vederi au întotdeauna grijă să spună că protestează paşnic. Ne repugnă tuturor violenţa lor. Dar violenţă nu e doar smulgerea pietrei din caldarâm şi aruncarea ei în capul jandarmului. Violenţă e şi impunerea unei legi electorale fără argumente valabile şi fără dezbatere publică. Şi diminuarea salariilor celor care muncesc cinstit. Şi demolarea unei clădiri de patrimoniu. Dacă ne rezumăm la a o identifica în acţiunile ultraşilor, am pierdut sensul fundamental al protestului.
Se pare că ultraşii au fost identificaţi, arestaţi, izolaţi. Protestele se desfăşoară, în sfârşit, paşnic. Jandarmii îi controlează pe toţi cei suspecţi, operează arestări (113, luni seară). Guvernul îşi exprimă deplina înţelegere faţă de nemulţumirile protestanţilor, le respectă dreptul democratic de a manifesta în locuri special amenajate, dar nu-şi schimbă cu nimic conduita. Aşteaptă venirea unui viscol providenţial sau a plictisului, care să gonească oamenii din Piaţă. Parcă am mai auzit soluţia: „Lăsaţi-i să fiarbă în suc propriu” (pentru cititorii mai tineri – Iliescu, aprilie 1990).
Strategia comportă însă un risc. Atunci când oamenii vor constata că nu e suficient să-şi manifeste în mod simbolic exasperarea, s-ar putea să nu se fi plictisit încă. Se vor simţi marginalizaţi. Chiar vor deveni marginali. Jandarmeria va avea de inventariat tot mai mulţi ultraşi.
Mircea Kivu este sociolog
