Elena Marinescu a publicat în numărul de marţi, 28 iunie 2016 al „României libere“ un text în care vorbea despre asistenţa medicală în sistemul privat de sănătate. Plecând de la afirmaţiile din acest articol, aş vrea să fac o mică analiză a ceea ce înseamnă privat în sistemul de sănătate, căci multe înţelesuri se întrepătrund între public şi privat.
În deschiderea articolului se afirmă: „Tot mai mulţi pacienţi aleg unităţile medicale private, fie prin servicii decontate chiar de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, fie prin intermediul unor asigurări private de sănătate ori pe banii proprii“. Din această frază se pot deduce două componente ale „privatului vs statului“. Prima ar fi că o unitate privată este cea construită şi gestionată în afara „sistemului de stat“. A doua ar fi că în sistemul privat intră banii de la CNAS.
Din această perspectivă, rezultă că pacienţii se duc într-o locaţie care nu este proprietatea „statului“. O primă constatare este că se vorbeşte în articol despre „sistemul de stat“ ca un antonim la „sistemul privat“. Or, în România nu mai există „sistem de stat“. Terminologia corectă este „sistem public“. De aici, unităţi sanitare publice ar fi cele deţinute în proprietate de „elemente“ ale statului, de fapt autorităţi locale (primării, CJ) sau centrale (MS, MT, MAN).
Numai că aici apar primele elemente de discrepanţă între ceea ce întâmplă în economia uzuală spre diferenţă cu ceea ce se întâmplă în SIS. Într-o unitate de stat, activitatea sau producţia este „de stat“. În sistemul de sănătate, dacă unitatea medicală este a autorităţii locale, din punctul de vedere al proprietăţii, dar acolo funcţionează un cabinet (privat) al unui medic de familie sau specialist, activitatea nu mai este „de stat“. Către ce tip de activitate medicală se îndreaptă pacientul: spre o activitate privată sau spre o activitate publică? De aici apare că nu contează proprietatea, respectiv clădirea, ci contează activitatea medicală.
Într-adevăr, în lumea analiştilor sistemelor de sănătate, modul în care se produce activitatea este mai important decât proprietatea clădirii. De aici, este activitatea medicală „publică“ sau „privată“? Şi aici apare discuţia despre ce este actul medical: este un act public sau este un act privat? Din punctul de vedere al unui pacient, orice act medical este strict privat. Actele medicale publice sunt cele care presupun implicarea de „colectivităţi“. Dar, din punctul de vedere al modului în care este aplicat „serviciul medical“, acesta este aproape tot timpul unul „public“. Unităţile sanitare sau medicale sunt deschise „publicului“ pentru a le accesa liber. O asemănare este cu ceea ce se numeşte „serviciu de alimentaţie publică“, oferit de instituţii care nu aparţin neapărat „statului“.
Şi ajungem la management sau gestiune. Pare că în delimitarea dintre public şi privat nu este important cine deţine proprietatea clădirii, nu contează nici că activitatea este un serviciu public, ci contează cine gestionea-ză unitatea sau instituţia medicală. Dacă ea este dependentă şi gestionată de o autoritate publică, atunci instituţia este numită „publică“; dacă managementul este privat, atunci ea este denumită „privată“. Definirea gestiu-nii este şi ea un motiv de dispută, căci în lume există management privat al instituţiilor publice, ceea ce face ca nu managementul să fie cel care diferenţiază cele două tipuri de servicii, ci cine numeşte managementul: autoritatea publică sau un consiliu de administraţie format din proprietari sau acţionari.
În fine, important este cine plăteşte! Analiştii SIS susţin că, atunci când o instituţie medicală primeşte bani publici, ea nu poate fi considerată „privată“ [„Health care systems; public and private management“, 8th Intrn. Conf. SIS, Geneva, 1-4.09.2004]. Şi astfel, ajungem la ce înseamnă banii Casei Naţionale: sunt ei bani „publici“ sau sunt „privaţi“?
Legea românească este clară la acest aspect; banii sunt colectaţi de Ministerul Finanţelor, iar destinaţia lor este decisă de Parlament: de aceea, aceşti bani sunt „publici“.
În sistemele occidentale, chiar dacă banii sunt colectaţi de instituţii organizate pe baze private (casele de asigurări de sănătate din Germania, Franţa, Belgia, Israel sau chiar Olanda), dacă mai multe persoane participă la colectarea lor în baza unor legi obligatorii, atunci banii sunt consideraţi tot publici.
Iată cum, în sistemele de sănătate, diferenţa dintre „privat“ şi „public“ are mai multe înţelesuri decât are ea în sistemele economice: proprietate, activitate, management, finanţare. Care dintre elementele analizate este cel ce diferenţiază, în final, cele două sisteme? Cum putem caracteriza o instituţie care are un proprietar privat, un management privat şi o finanţare publică?
În România, o astfel de instituţie este caracterizată ca fiind privată (vezi articolul analizat). În sistemle occidentale, astfel de instituţii NU sunt considerate private. Nu sunt private nici spitalele din Marea Britanie, de fapt fundaţii private, nici cabinetele medicilor de familie sau specialişti din Franţa, nici spitalele universitare din Germania, care nu depind de stat. Nu sunt considerate private nici măcar instituţiile din Olanda plătite de către case de asigurări private, dar finanţate din fonduri obligatorii.
În Occident, sistemul privat de sănătate este reprezentat numai de acei furnizori care primesc bani privaţi. Aceştia sunt banii direcţi de la pacienţi sau banii proveniţi din asigurări non-obligatorii, numite la noi asigurări private. De aceea, acele instituţii medicale din România organizate de proprietari sau acţionari NU sunt private dacă primesc finanţare din bani publici! Pacienţii români NU se duc la instituţii private, chiar dacă acolo plătesc diferenţe de bani rezultate din ceea ce le cere organismul gestionat privat faţă de tariful dat de CNAS prin lege. Această diferenţă NU reprezintă coplată, ci acea sumă de bani prin care un anumit privat reuşeşte să rămână în piaţă.
