Fiindcă sunt dintre cei puțini care, atunci la început, au militat, printre altele în paginile ziarului „România liberă“, pentru construirea în București a unei catedrale, găsesc că este de datoria mea să intervin în polemica acestor zile și să-mi spun părerea cu privire la construcția în cauză, măgăoaia – cum o numesc destui dintre polemiștii momentului.
Desigur, în stadiul actual la care au ajuns lucrările e o copilărie, dacă nu chiar un infantilism să mai punem problema renunțării la respectiva construcție. Iar cât despre nu știu ce cânticel care a fost propagat împotriva inițiativei bisericii, trebuie să spun că nu am nici o competență să judec acea întreprindere muzicală, să zicem muzicală! Aceia au tot dreptul să aibă o opinie, însă trebuie să afle că există și oameni ca mine. Ascult multă muzică, dar mă feresc de productele a tot soiul de muzici ușoare, pop, folk, manele sau cum vor mai fi, de teamă ca, oripilat la auzul lor, nu cumva să mă umplu de eczeme.
Rămâne de luat în seamă atitudinea celor care sunt împotriva construirii Catedralei, eventual din cauză că ei, fiind atei, nu acceptă o inițiativă religioasă. Acestora vreau să le spun că nu sunt ortodox, dar susțin cu toată puterea această întreprindere, și o fac pentru că eu cred că ea nu este a bisericii ortodoxe, nu în primul rând a ortodoxiei române. Ci aparține armatelor acestei țări, trecutului nostru, regilor pe care i-am avut și care la sfârșitul luptelor și în imediată legătură cu acestea au promis-o ca pe o răscumpărare simbolică a multor mii de vieți care s-au jertfit în războaie încât astăzi să existe un stat românesc. Știu că, exasperați de starea de lucruri de la noi, unii se pronunță despre această țară cu sarcasm, în tonuri acide.
Este dreptul lor, dar pe lângă ei mai suntem și noi, cei care ținem la onoarea statului nostru, și cum încă nu s-a făcut un recensământ al opiniilor ca să aflăm care suntem mai mulți, cei care ținem la România sau cei care o detestă, este bine să fie exprimate păreri diverse. În sensul acesta aflu că un distins intelectual, poate cel mai de seamă din câți are țara astăzi, s-a pronunțat critic asupra modului în care se comportă înalții ierarhi ai bisericii ortodoxe, făcând trimitere la felul modest în care Hristos a intrat în Ierusalim călare pe un asin. Pe reputatul domn îl știam liber-cugetător, însă admit că poate între timp se va fi convertit la credință, dar și dacă nu a făcut-o este dreptul său să aibă o presupunere.
Mă mir totuși de faptul că un om atât de învățat, posesor indiscutabil al unei culturi filozofice, ia în seamă povestioara din cartea sfântă. Ca adevăr istoric ea este o exprimare mai degrabă improbabilă, în ghicitură, o parabolă vehiculând un adevăr relativ. Dincolo de toate acestea, mă opresc asupra acestei opinii pentru că ea face parte din clasa celor care critică marea Catedrală îndeosebi invocând dimensiunile ei considerabile.
Întotdeauna referința la credința în cel veșnic se face în baza culturii fiecăruia dintre noi. Unii s-au instruit cu privire la Dumnezeu prin parcurgerea unor benzi desenate în care se arată cum s-au întâmplat lucrurile, de exemplu cu intrarea în Ierusalim, alții au văzut întâmplarea într-un film, exact cum a fost!, sau au citit despre acestea într-o carte, eventual în Evanghelii. Dar au existat și mari spirite ale umanității care s-au pronunțat despre atotputernicul în cărți de filozofie, precum au procedat Platon, Aristotel (creatorul termenului de teologie, știința despre Zeu), Toma din Aquino, Descartes (partea a treia a „Meditațiilor“ sale metafizice cuprinde demonstrarea faptului că Dumnezeu există, ea numindu-se: Despre Dumnezeu, că există), Leibniz, Hegel („Fenomenologia spiritului“). Cât de instruit ești pentru a-ți îngădui să te pronunți despre veșnicie?!
Problema nu este că măgăoaia e a Patriarhiei române, pentru că ea este în primul rând a poporului acestei țări și a bisericii doar într-o măsură oarecare, nu complet. Nici a necesității ei cât timp atâția tineri au plătit cu viețile lor pentru ea, pentru țara aceasta, ci problema este de a ști cum va fi în final ca arhitectură, o pastișă mediocră precum Casa Poporului, sau autorul ei va fi citat în arhitectura lumii precum este pomenit Brâncuși în artele plastice. Din acest punct de vedere nu preoții, oricât de sus sunt ei în ierarhiile bisericii, nu preoții au a se pronunța, ci marii profesori de arhitectură. Cuvântul lor avem a-l asculta, și nu pe acela al maneliștilor.
Ca adolescent, ca tânăr, am trăit în Cluj, orașul în care am vizitat în insistente rânduri, mut de admirație, marile biserici gotice. Pe când maghiarii și le-au construit, nouă românilor ne erau îngăduite doar cele din lemn. Așa cum secole la rând, sub amenințarea că popii ne vor tăia limba, nu aveam voie să ne rugăm și nici să scriem decât în limba bulgară, tot pentru ca să nu existe dovezi ale trecerii noastre prin istorie, în spațiile dominate de maghiari nu ne era îngăduit să construim durabil, în piatră, ci doar în lemn. Iar când nu ne mai împiedică nimic din exterior, se găsesc tot felul de țambalagii să se împotrivească. Ca să nu rămână nici acum nimic după noi, ci totul să fie cheltuit în chiolhanuri, botezuri, nunți, parastase, vacanțe cât mai exotice. De parcă am fi niște viermi care nimicesc totul în jurul lor.
Ce lăsăm în urma noastră – aceasta e problema. Cât despre Dumnezeu, el este deopotrivă undeva foarte departe și în același timp foarte aproape, poate chiar în preajma noastră, dar în această polemică cu adevărat nu despre el e vorba. Și nici despre biserică, ci doar despre cei care suntem români!
Ion Papuc este scriitor și eseist, traducător, autor al mai multor cărți, colaborator permanent al -revistei -„Convorbiri Literare“
