După o săptămînă de speculații, lucrurile au ieșit la iveală, și confirmă ipoteza mea de martor al grevei Lufthansa de săptămâna trecută, despre care am scris aici. Compania era la curent că Andreas Lubitz avea probleme psihice, dar nu era să îl oprească să zboare exact în zilele când era nevoie de piloții Germanwings să îi înlocuiască pe cei de la Lufthansa aflați în grevă.
În anul precedent compania pierduse peste 200 de milioane de euro din profitul său anual datorită grevelor piloților. Companie publică pînă în anul 1994,,Lufthansa, cel mai mare operator aerian din Europa e azi deținută de agenți privați în proporție de 88.52%, ca și de MGL Gesellschaft für Luftverkehrswerte (10.05%), Deutsche Postbank (1.03%),și Deutsche Bank (0.4%). Angajaților li s-a oferit încă din 1970 posibilitatea de a lua acțiuni în loc de bani, iar la privatizare circa 3 la sută din acțiuni au mers câtre ei. Pe scurt, toată lumea e interesată să funcționeze compania pe profit. Nmeni nu l-a împins sau lăsat înadins pe pilotul bolnav în spatele manșei. El zbura deja de săptămâni întregi cu tulburări psihosomatice de vedere (ca exemplu, poate vedea negru în fața ochilor, e cea mai frecventă), avea certificate de la doctori ca să nu se ducă la lucru. Pur și simplu mecanismul de verificare al stării de funcționare a persoanei Andreas Lubitz, care nu era o mașină, ci un om, un om grav bolnav în căutarea unui zid de care să se zdrobească, cum sînt mulți sinucigași în momete de decompensare, acel mecanism lipsea. Dimpotrivă, cum s-a văzut și din discursul dominant din presă, o civilizație superraționalizantă în care gîndim în unități de profit (util, unitatea ”utilității” cum e numit în teoria jocului profitul personal) nu mai poate concepe că lumea raționalității este doar o lume între altele, iar intersecția ei cu celelalte poate duce la dezastre. Ciudat că acceptăm că există geometrie neuclidiană, algebră non-boyleană, că pe lîngă legile gravității funcționează cele ale lui Einstein, că la o mie de valuri predictibile vine unul de înălțimea unui tsunami fără cauză aparentă, dar nu acceptăm ceva mult mai puțin abstract și mai aproape de noi, că există un coeficient de persoane și situații în care raționalitatea e limitată sau de altă natură, și că pentru asemenea situații trebuie să existe un mecanism de risc. Nu poți spune, cum a făcut presa, că de ce nu s-a omorît ăsta singur, că poate el nu mai percepea pe nimeni altcineva la acel moment, nu mai vedea și nu mai gîndea, era un om bolnav. Nici nu poți căuta ”un motiv” cum hilar raportează depeșele agențiiilor, pentru că motivul e boala însăși, și un procuror trebuie să priceapă chestia asta. Cînd ai un business care e o companie aeriană, trebuie ca pe lîngă riscurile tehnice să te gîndești și la cele umane. Iar argumentul meu este că această faimoasă companie a căutat-o cu lumînarea, eliminînd factori de control indispensabili. Dacă nu mai există nimeni să îți cerceteze nici actul de identificare, dacă promovezi agresiv mașina în detrimentul omului chiar dacă există pasageri vîrstnici sau analfabeți care vor avea totdeauna nevoie de asistență la îmbarcare (știu ce spun, am avut discuții cu agenți Lufthansa în ultimi ani care mi-au și explicat că asta e politica de stimulare, să le crească numărul de pasageri cu care nu ai practic contact uman). Am ajutat de multe ori alți pasageri, țărani din Balcani care merg la copiii lor în Statele Unite, în acești ani și pot spune că unele companii se bazează pe un asemenea ajutor voluntar de la pasageri, stafful lor fiind redus și fugărit în toate direcțiile, plus fiind de trei ori mai mult la etaj la clasa întîi decât jos la clasa de economie unde sînt de zece ori mai mulți pasageri. Și toate astea la pasageri, dar stafful la rîndul său poate să aibă nevoie de asistență. Au dispărut, din motive de economie, psihologii de la lucru, populari în secolul trecut, deși asta e o specialitate, poate doar poliția să mai aibă așa ceva. Ieri, 31 martie, într-un zbor Berlin-Frankfurt al Lufthansei, șefa de cabină ne-a declarat că știe că ne facem toți griji dar nu avem de ce, au fost toți sunați de dimineață și au dat asigurări că sunt OK. Nu vă mai spun, ca fost psihiatru, ce impresie mi-a făcut ideea că poți stabili prin telefon (eventual unul programat prin software) dacă cineva face față stressului sau nu. Dacă aș avea timp de scenarii de comedie neagră, aș face unul cu o centrală telefonică, din acelea foarte populare în America, care să spună: ” Pentru sărit de la etaj personal și neînsoțit, apăsați butonul unu, pentru impulsul de nestăvilit de a vă sugruma nevasta, apăsați butonul 2, pentru copii, butonul 3, și așa mai departe, asta cu avionul ar fi pe la 27, în ordinea frecvenței”.
Stresul e inevitabil și poate lua în unele circumstanțe forma unei grave boli, după cum bine a scris un psiholog pe forumul nostru de săptămâna trecută. Compania asta nu e conștientă defel, se consideră la ora asta că Allianz, asiguratorul, va plăti daune și gata, dar nu ar trebui să fie așa simplu. Grevele repetate sînt pentru că Lufthansa încerca de ceva vreme să reducă drepturile piloților (ieșirea la pensie la 55 de ani, de exemplu, cu 60 la sută din salariu plătibil pînă la 65) transferînd zborurile lor vechi pe companii noi, Germanwings sau Eurowings și reducând operațiile pe compania veche, unde sindicatele sunt puternice și au drepturi. Lupta asta a depășit demult limita unor păreri diferite despre management și a devenit un pericol pentru siguranța pasagerilor. Pentru a crește această siguranță, compania trebuie regîndită și da, costurile vor crește. Pînă atunci, eu nu voi mai călători cu ei sau subsidiarele lor, nu doar pentru că pe 18 și 25 am fost forțată să zbor cu German Wings din cauza grevei (aș fi luat Air France de la început dacă știam), ci pentru ieri, zi în care aeroportul din Frankfurt ar fi trebuit închis din cauza vîntului, nimeni nu ne-a spus la Berlin că asta e situația, și zborul 380 în care mă aflam a ratat de două ori aterizarea, ridicându-se în ultima clipă ( vedeam pasagerii în mașini pe autostradă, întorcînd capul după noi, era ceva spectacol, un Airbus 330 lăsîndu-se pe pistă ca în utima clipă să o cotească în sus și la stînga). Cînd am aterizat, la a treia încercare, după o oră în care trei sferturi din avion era deja bolnav, nu doar de nervi, în cap cu șefa de cabină care cred că a trebuit dusă la urgență, după ce ne-a felicitat ea pe noi pentru curaj, am strîns mîna bravului nostru pilot. Acesta ar fi trebuit însă să ne întrebe dacă ținem neapărat și cu orice risc să ajungem la Frankurt, ne puteam înapoia la Berlin (era vînt așa de mare că elicopterele din Alpi nu au putut ieri strange resturile avionului GW, nu era pur și simplu zi de zburat ieri pe tot culoarul Sud-Nord al Rinului și afluenților). Dar cîți bani s-ar fi pierdut dacă se anulau toate cursele de la Frankfurt ieri? Într-un tîrziu, cît se anulau majoritatea aterizărilor, noi am decolat- mergînd cu autobuzul la avion și făcînd coadă la autobuze, că era vînt prea mare ca să se țină podurile de porți, și așa am prins un apus calm pe Marea Baltică pe la șase seara, când ferryul de Helsinki își aprindea luminile și punea capul spre Nord.
Nu sunt fricoasă, ba aș zice dimpotrivă, dar am avut ieri impresia netă că mi-o caut. Știu că există mitul german, dar îl văd de aproape, că acum un an am văzut o grevă a chirurgilor, tot în Germania, în care asistentele disperate nu știau cum să facă față. Revin la contrastul dintre Grecia și Germania, da, grecii țipă cît îi ține gura, dar începe să nu mai îmi placă felul german în care ne scufundăm în tăcere. Cred că pentru început ar fi bine să vorbim mai dezinhibat de riscurile cu care ne confruntăm și cum putem interacționa mai transparent, agenți privați și publici, ca să îl reducem.
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.
