Nu e nici o consolare, dar irelevanţa ideologiei depăşeşte frontierele noastre. Cel puţin în Europa de Est, partidele care au iniţiat deficitele, transformând criza într-o catastrofă, au fost toate de dreapta - în Ungaria, Latvia şi România. Ideea că dreapta e austeră şi stânga - cheltuitoare nu mai e decât un mit. Dreapta a devenit populistă, adică nonideologică. În schimb, partide foste comuniste au tăiat drastic deficitele pe spinarea electoratelor lor tradiţionale. Absolut peste tot ideologia s-a retras, lăsând loc unui utilitarism pragmatic care caută să rezolve problemele unei majorităţi de votanţi pe indiferent ce cale pot fi rezolvate. Şi, judecând după cum au funcţionat marile reţete ideologice în regiunea noastră, nici nu e rău. Când vezi cum azi, în Anglia, sunt demantelate măsuri care ne-au fost vândute nouă în anii '90 drept ultimul răcnet în materie de new public management, nu poţi decât să revii la un bun-simţ utilitarian în politica publică. Rămân două probleme. Una, că votanţii nu se mai pot orienta decât după personalitate, şi nu după ideologie. A doua, că trebuie să ai capacitate şi pentru această abordare mai problem-solving, care - după părerea mea - cere chiar mai mare capacitate, că ideologia era prescriptivă, din ea derivau seturi întregi de politici, pe când situaţiile actuale cer rezolvări mult mai creative şi mai individualizate. Or, a găsi nişte personalităţi atrăgătoare în politică, necompromise biografic precum majoritatea politicienilor şi capabile de acest gen de gândire e foarte pretenţios. Idealul consultanţilor de PR, omul politic care se vinde bine la televiziune, genul Teo, nu poate fi problem-solving tocmai din cauză că are acest gen de personalitate. De asta intrarea în politică a lui Florin Călinescu a fost un eşec penibil.

Nu aş vrea deloc să înţeleagă cineva din asta că nu există soluţii. Soluţii sunt, dar nu sunt ideologice şi nu le vor găsi cei care le anunţă la televizor înainte de a le fi gândit. Pur şi simplu, trebuie să ne orientăm către o viziune mixtă, în care încorporăm din start ideea că avem două Românii - una formală şi una informală - şi că nu poţi să colectezi venituri din una şi să oferi servicii celeilalte. Mai degrabă decât noi planuri de a da educaţia de stat peste cap, când diagnosticul problemei nu arată spre organizarea ei, să ne gândim cum încurajăm educaţia privată (şi la fel sănătatea), dar introducând pentru prima dată în istoria noastră o separaţie clară între public şi privat? Mai degrabă decât a cheltui de la centru pe turism, care nu ar deveni economic semnificativ nici dacă s-ar dubla într-un an, să stimulăm comunităţile să-şi caute şi să promoveze o identitate care să le aducă dezvoltare locală? Aici, în această zonă delicată, sunt soluţiile şi ca să le găsim şi să le punem în practică avem nevoie de pragmatism şi la stânga, şi la dreapta, nu de climatul actual de superficialitate şi impostură intelectuală.