Transformările globale nu reprezintă ceva nou. Dar, pe fondul globalizării și al avansului tehnologic, ritmul și scara acestor transformări s-au accelerat considerabil. În deceniile care urmează, această tendință se va intensifica, aducând după sine un semnificativ potențial de instabilitate.
Au trecut mai bine de 20 de ani de când Irakul lui Saddam Hussein a invadat Kuweitul, ceea ce a dus la adoptatea aproape în unanimitate a rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU prin care se cerea retragerea forțelor irakiene. Când Saddam a sfidat rezoluțiile, o coaliție de 34 de state, care susțineau ofensiva aeriană condusă de Statele Unite sub numele de cod Operațiunea „Furtuna deșertului”, și-a trimis trupe în Kuweit.
Era anul 1991, când, după destrămarea Uniunii Sovietice, SUA au rămas singura superputere a lumii. Dar acum situația nu mai e la fel – iar această realitate se reflectă în răspunsurile confuze ale comunității internaționale față de încălcări similare de teritoriu din prezent.
Iată, de exemplu, invazia Rusiei și anexarea Crimeii la începutul acestui an. Deși mișcarea a violat clar integritatea teritorială a Ucrainei, 11 țări au votat împotriva unei rezoluții a ONU de condamnare a acțiunii, iar 58 de țări – inclusiv toate puterile ne-occidentale – s-au abținut. În mod evident, balanța de putere mondială s-a schimbat.
În politica internațională, percepțiile contează – uneori chiar mai mult decât realitatea. Percepția din prezent este că perioada de dominare unipolară din partea Americii a ajuns la final, Europa e în declin și un nou set de puteri este în creștere, aducând propriile viziuni asupra lumii în politica globală. Într-un fel, mutarea ar putea părea benefică. Mai multe perspective diferite ar putea îmbogăți procesele multilaterale și genera soluții mai cuprinzătoare asupra problemelor mondiale.
Dar această dinamică multipolară generează, de asemenea, instabilitate. Deși lumea devine tot mai interconectată, iar provocările nu mai sunt păstrate între granițe regionale sau naționale, puterile mari sunt tot mai reținute în a-și asuma responsabilități globale. Mai rău, dat fiind lipsa lor frecventă de voință în a-și adapta reciproc interesele, impasurile – chiar ciocnirile – devin tot mai probabile.
Instituții multilaterale puternice, eficiente și incluzive pot juca un rol vital în combaterea acestei instabilități și în încurajarea cooperării. Dar chiar și cele mai bine proiectate structuri nu pot realiza mare lucru fără voința politică de a rezolva conflictele prin dialog. Pentru a face progrese, țările trebuie să învețe să-și apere principiile lor respectându-le pe ale celorlalți – și să nu piardă niciodată din vedere interesele și obiectivele comune.
Fără o astfel de abordare unificată, stabilitatea geopolitică este diminuată. De exemplu, Ucraina este o țară independentă din 1991 și este integrată deplin în sistemul internațional, renunțând la armele sale nucleare din 1994 și prezidând peste trei sesiuni ale Adunării Generale a ONU. Prin eșecul oferirii unui răspuns adecvat față de invazia rusească, totuși, comunitatea internațională a împins Ucraina spre un trecut întunecat. Să sperăm că recent semnatul Protocol Minsk – care include 12 clauze, printre care o încetare a focului și un program de recuperare economică – reușește să rezolve conflictul.
În orice caz, stabilitatea internațională a fost compromisă – și alte câteva evenimente destabilizatoare se prefigurează la orizont. În țările dezvoltate, mandatul președintelui SUA Barack Obama se va încheia în curând. Politicile europene trec, de asemenea, printr-o tranziție potențial semnificativă, cu o nouă Comisie Europeană care își începe lucrările pe fondul unui fundal îngrijorător privind reapariția naționalismului în statele membre ale Uniunii Europene.
Doi lideri care vor rămâne la putere în viitorul previzibil sunt președintele rus Vladimir Putin și premierul chinez Xi Jinping – dar țările amândurora au generat instabilitate în regiunile învecinate. Cu mult înainte ca Rusia să invadeze Ucraina, China era angajată în dispute teritoriale cu câțiva dintre vecinii săi, dintre care cele mai relevante în Mările Chinei de Est și de Sud.
Mai mult, Rusia și China pun presiune pe dominația tradițională occidentală în instituțiile multilaterale. Cele două – împreună cu Brazilia, India și Africa de Sud (BRICS) – au pus bazele unei bănci de dezvoltare proprii, motivate în parte și de eșecul Fondului Monetar Internațional de a duce la capăt angajamentul său din 2010 de a modifica ponderea dreptului de vot, pentru a reflecta noul echilibru global al puterilor economice. (Până la summitul G20 din 2010 unde a fost luat acel angajament, China avea același drept de vot ca și Belgia.)
Toate aceste incertitudini care au cuprins superputerile tradiționale și pe cele emergente au împiedicat eforturile de a aborda provocările de securitate din Orientul Mijlociu, de la conflictul de durată dintre Israel și Palestina, consecințele Primăverii Arabe până la noua și puternica amenințare ridicată de Statul Islamic. Spre deosebire de Al Qaeda, Statul Islamic nu reprezintă o rețea fragmentată de celule relativ mici, este o entitate teritorială care operează ca un pseudo-stat pe teritoriul Siriei și Irakului. Iar restul lumii nu pare să știe cum să oprească avansul său nestăpânit.
SUA s-au grăbit să formeze o coaliție neclară cu aproape 30 de țări, inclusiv zece state arabe. Cum va fi organizată această coaliție și ce rezultate va obține rămâne de văzut. Aici, UE ar putea ajuta. De fapt, când SUA au inițiat prima dată așa-numita strategie de „conducere din umbră”, în timpul intervenției din 2011 din Libia, țările europene au fost forțate să-și asume o mai mare responsabilitate.
În loc să considere acea intervenție ca o anomalie, UE ar trebui să recunoască nevoia de a-și mări rolul în apărarea securității globale – și nu în cele din urmă să-și afirme cu convingere propriile interese într-o vecinătate prosperă și stabilă. În acest sens, decizia UE de a amâna implementarea acordului de asociere cu Ucraina pentru a crea un spațiu de dobândire a unui consens cu Rusia este un indicator pozitiv.
Într-o lume multipolară, actorii cu viziuni foarte divergente asupra lumii trebuie să lucreze împreună pentru a promova interesele lor comune de securitate, stabilitate și prosperitate. Este timpul ca toate puterile lumii să-și asume responsabilitatea în transformarea în realitate a cooperării constructive.
Javier Solana a fost Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, secretar general al NATO și ministru de Externe al Spaniei. În prezent, este președinte al Centrului pentru Economie Globală și Geopolitică ESADE și membru de onoare al Brookings Institution.
Copyright: Project Syndicate, 2014.
www.project-syndicate.org
