Romanii s-au obisnuit atat de mult sa se defineasca prin ochii altora incat parerile mai putin conventionale venite din interior despre ceea ce s-a decis o data pentru totdeauna ca ar fi glorii nationale intangibile sunt, cel mai adesea, date in laturi, fara a fi luate in seama. Asa s-a intamplat cu o piesa recenta, ce punea in scena un Cioran senil, care uita unde locuieste si e obsedat de niste fantezii erotice imposibil de implinit in stadiul lui de degradare. Piesa a trecut neobservata in Romania, intr-atat acel Cioran, pus in scena de un tanar regizor cu reputatie sulfuroasa, Radu Afrim, a putut surprinde si mahni. Multe maini s-au frant, unele chiar sincer, insotind cu gestul vaicarelile virtuoase: asta e Cioranul pe care vrem sa-l vedem? La asta se reduce filosoful nostru instrainat? Or, la festivalul de teatru din Avignon, una dintre piesele care au avut cel mai mare succes anul acesta si care chiar a obtinut premiul criticii pentru cea mai buna reprezentatie jucata in off (in afara competitiei oficiale) este piesa unui autor roman (Matei Visniec) pusa in scena de un regizor roman (Radu Afrim): o piesa despre moartea lui Emil Cioran.

Cioran e un nume celebru in Franta si, in general, in Occident. Franta e tara care a adapostit triada Cioran-Ionescu-Eliade, cei trei care inca reprezinta apogeul culturii romane asa cum este ea vazuta din strainatate. Toti trei au parasit Romania pentru a se instala in Paris (Cioran si Ionescu definitiv), toti trei si-au scris esentialul operei in franceza, toti trei au murit relativ recent, dupa caderea comunismului. Cazul Cioran, asa cum e prezentat in piesa lui Visniec "Mansarda la Paris cu vedere spre moarte", dar mai ales asa cum e pus in scena de Afrim (personajul Cioran fiind jucat de Constantin Cojocaru), este cel mai tragic. Dupa ce simpatizase in tinerete, ca si Eliade, cu idealurile morbide ale miscarii legionare, Cioran nu s-a mai putut intoarce in Romania, ba chiar, printr-un soi de reactie de aparare, ca si cum ar fi cautat sa-si construiasca o noua identitate, el a incetat sa mai vorbeasca limba romana si nici nu a mai scris in romana altceva decat insipide si uneori plangarete scrisori administrative catre rudele apropiate si prietenii ramasi in tara.

Acest om timid si torturat a devenit unul dintre cei mai mari stilisti ai limbii lui de imprumut si liderul necontestat al unei miscari de esteti crepusculari si tineri revoltati, care se regasesc in aforismele fragmentare ale celui care a uluit periodic literele franceze, inca de la inclasabilul sau (anti)manifest (anti)existentialist: "Tratat de descompunere" ("Précis de décomposition"). Cioran e un scriitor inclasabil si, periodic, noile generatii ii descopera violenta solitara si umanismul necrutator de estet deziluzionat si schimnic, combinat cu ceea ce regizorul Radu Afrim (generatia de dupa Revolutie) numeste "un scriitor pop".

Tragic in viata (ganditorul universal si-a petrecut existenta pariziana in kilometrul patrat dintre Rue de l’Odéon si Bd. St. Michel) ca si in scriitura, Cioran a ramas tragic pana in moarte: atins de senilitate, intr-o forma a maladiei Alzheimer, el a murit uitand limba franceza si reincepand sa baguiasca in romana, articuland neindemanateci numele locurilor copilariei (Coasta Boacii, care revine obsesiv in piesa lui Visniec). Cazul Cioran este emblematic pentru romani, intrucat ilustreaza acesta axioma filosofica pe care filosoful insusi a sustinut-o intreaga sa viata: suntem definiti de limba pe care o vorbim.