Nu au trecut mai mult de câteva luni de când scriam, chiar în România liberă, despre pericolul în care, s-ar zice, a ajuns limba română la ea acasă.
Nu datorită scăderii numărului populaţiei care o vorbeşte – din pricina deceselor necompensate de noi naşteri, ori a migrării masive a românilor în cele patru orizonturi geografice –, ci datorită politicilor curente din educaţie. Solicitarea depunerilor de proiecte post-doctorale numai şi numai în engleză, ca şi valorizarea ştiinţifică doar a contribuţiilor publicate în reviste străine, în limbi de circulaţie internaţională, calificate ISI (în principal tot engleza), asigurau – şi, parţial, încă mai asigură – dezinteresul constant şi tot mai apăsat pentru publicistica ştiinţifică românească, în limba română, ca şi deprecierea limbii române, pe termen mediu şi lung, acasă la noi, în mediile elitelor intelectuale.
România a mai traversat asemenea perioade. Alecu Russo nota că boierii vremii lui dispreţuiau româna şi tot ceea ce era românesc, comportându-se exclusiv mimetic în raport cu centrele de putere ale momentului. Coana Chiriţa a lui Alecsandri copia şi ea franţuzismul, iar forfota liberală din piesele lui Caragiale arătau ridicolul conformării „fără fond”, vorba lui Maiorescu, la modele apusene. În fine, pe la începutul secolului trecut, Nicolae Iorga se situa în fruntea unei manifestaţii bucureştene de răsunet într-un moment când, ignorându-se cu inconştienţă ori cinism starea majorităţii naţiunii, protipendada cultiva reprezentaţiile teatrale în franceză, lăsând pe un plan secund interesul pentru un teatru naţional.
Intervenţia mea, ce părea, pentru unii conectaţi la ultimele tendinţe şi „divaisuri” planetare cu remarcabilă – şi deloc blamabilă, altminteri – grabă, doar un puseu deplasat, o nostalgie neaoşistă ori o piedică în calea bunei dezvoltări întru universalitate a culturii noastre, a primit replici prompte în presă, din partea unor intelectuali stimabili; unora le-am răspuns atunci, altora, nu.
Dacă revin astăzi la subiect este pentru că excesele adaptative – care nu compromit însăşi ideea sincronizării la marele avans al globalizării, ci doar ignoră ritmurile şi ponderea pe care împrumuturile şi „joncţiunile” s-ar cuveni să le aibă într-o dinamică naţională – sunt amendate şi în alte părţi ale Europei, fără ca prin aceasta ţările şi culturile respective să treacă, necesarmente, drept talibanice, retrograde ori anti-occidentale.
Scrisoarea informativă nr. 50, pe lunile iulie – august 2013, trimisă de Observatoire européen du plurilinguisme, notifică faptul că, în actualitatea imediată, bătălia pentru plurilingvism şi împotriva dominaţiei insidioase a limbilor hegemonice, se poartă, în chiar acest moment, şi în alte părţi (ori, mai degrabă, numai în alte părţi!) decât România.
Astfel, după ce în primăvara acestui an Institutul Politehnic din Milano a decis ca masteratele şi doctoratele sale să fie trecute doar în engleză, în numele internaţionalizării studiilor şi al competitivităţii universităţilor italiene, Tribunalul administrativ din Lombardia a conchis, în ceea ce priveşte calitatea studiilor, că aceasta nu depinde în nici un fel de utilizarea limbii engleze şi că predarea-învăţarea într-o singură limbă străină nu asigură în nici un fel internaţionalizarea, excluderea propriei limbi din procesul didactic nefiind, în orice caz, necesară şi oportună.
Aceeaşi instanţă a mai precizat că, obligându-şi profesorii să predea în engleză, Institutul Politehnic impunea o constrângere excesivă în raport cu obiectivul urmărit, aducând atingere libertăţii învăţământului. La fel, faptul că nu toţi studenţii italieni sunt beneficiarii aceloraşi cunoştinţe oferite într-o limbă străină constituie o atingere adusă dreptului la studiu, fiind vorba despre un drept apărat constituţional.
În aceeaşi scrisoare a O.E.P. se constată că, pe calea anglicizării învăţământului superior propriu, Germania, care avansase mult mai rapid decât Franţa şi Italia, rămânând, totuşi, mult în urma ţărilor scandinave şi a Olandei, care aveau în acest sens conduite vechi de decenii, a observat că în jur de 10% din programele masterale şi doctorale proprii sunt în engleză.
Prin urmare, Germania a ajuns să emită reflecţii asupra consecinţelor nefericite ale acestei politici, constatând dificultăţile integrării absolvenţilor străini respectivi în economia ţării, unde este nevoie, datorită rapidei îmbătrâniri a populaţiei, de o înnoire alertă a personalului înalt calificat. Celălalt motiv al frânării anglicizării învăţământului şi cercetării germane se leagă de necesitatea salvării calităţii cercetării din ţară. Se socoteşte că, dincolo de beneficiul măririi accesului internaţional la explorările ştiinţifice proprii, germana este bine echipată pentru a permite cercetări de succes în toate domeniile.
Franţa, care a dezvoltat în competiţie cu Germania programe similare, pentru a atrage cu mai mult succes studenţii străini – în primul rând pe cei chinezi – constată azi, se spune, că mulţi dintre respectivii oaspeţi veniţi să înveţe în Hexagon ştiu foarte bine franceza sau doresc anume să o înveţe. Adunarea Naţională franceză, iar apoi Senatul, au decis deci că anglicizarea universitară trebuie revizuită, iar cei care îşi vor începe studiile în engleză vor trebui să le încheie în franceză.
În fine, programul Language Rich Europe, condus de British Council, luând act de dominaţia limbii engleze, a redactat un raport asupra situaţiei lingvistice a Europei, descriind cu acurateţe situaţia din teren, eliminând o serie de prejudecăţi prealabile şi arătând o atitudine favorabilă multilingvismului.
Luptând pentru re-acordarea pe seama limbii române a demnităţii şi valorii de care merită să se bucure măcar la ea acasă, departe de orice subestimare a importanţei cunoaşterii şi utilizării limbilor de circulaţie internaţională – unde, cât şi cum este potrivit, fără a leza interesele dezvoltării gândirii, predării şi cercetării în propria noastră limbă –, participăm, iată, la ponderarea efectelor insidioase ale globalizării, protejând inestimabilul patrimoniu imaterial pe care îl avem şi pe care se cuvine să îl transmitem mai departe, cu toată bogăţia lui.
E un mod de a repune în drepturi patriotismul, fără a-l transforma într-un fetiş naţionalist, fără a-l pune să înlocuiască valoarea de adevăr a contribuţiilor noastre ştiinţifice şi fără a deveni demagogi în politica de partid, aducând un bine efectiv culturii şi civilizaţiei noastre de acasă.
Ovidiu Pecican este profesor
la Universitatea Babeş-Bolyai
