Cu puţin timp în urmă puteam spune: „Suntem cu toţii keynesieni acum". Sectorul financiar şi ideologia sa de piaţă liberă au adus lumea la un pas de ruină. Pieţele, în mod clar, nu au fost capabile să se autoregleze. Dereglementarea s-a dovedit a fi un eşec sumbru.

„Inovaţiile" aduse de finanţele moderne nu au condus la creşterea eficienţei pe termen lung, la o creştere economică mai rapidă sau la mai multă prosperitate pentru toţi. În schimb, ele au fost concepute pentru a eluda standardele de contabilitate şi pentru a evita taxele necesare pentru a finanţa investiţiile publice în infrastructură şi tehnologie - cum ar fi internetul -, care stau la baza creşterii economice reale şi nu alimentează creşterea-fantomă promovată de sectorul financiar. Sectorul financiar a anunţat, cu multă siguranţă, nu numai cum o să creeze o economie dinamică, dar şi ce măsuri va lua în caz de recesiune (care, potrivit ideologiei, ar putea fi cauzată doar de un eşec al guvernului, nu al pieţelor). Ori de câte ori o economie intră în recesiune, veniturile scad, iar cheltuielile pentru ajutorul de şomaj cresc. În felul acesta, deficitele cresc. Cei avizi de câştig au spus că guvernele trebuie să se concentreze să elimine deficitele financiare, de preferinţă prin tăierea cheltuielilor. Deficitele reduse ar restabili încrederea în stat, care ar putea să reia investiţiile şi, astfel, să stimuleze creşterea economică. Dar, pe cât de plauzibil este acest raţionament, dovezile istorice l-au combătut în mod repetat.

Când preşedintele SUA Herbert Hoover a încercat această reţetă, prăbuşirea bursei din 1929 s-a transformat în Marea Depresie. Când Fondul Monetar Internaţional a încercat aceeaşi formulă în Asia de Est, în 1997, rezultatele au fost recesiuni, iar recesiunile au devenit depresii. Raţionamentul din spatele acestor episoade se bazează pe o analogie greşită. O gospodărie care datorează mai mulţi bani decât poate rambursa uşor trebuie să reducă cheltuielile. Dar atunci când un guvern adoptă această măsură, productivitatea şi veniturile scad, şomajul creşte, iar capacitatea de a rambursa banii, de fapt, scade. Ceea ce este valabil pentru o familie nu este valabil şi pentru o ţară. Susţinători mai versaţi ai pieţelor avertizează că cheltuielile guvernamentale vor determina mărirea ratelor dobânzii, până la „blocarea" investiţiilor private. Atunci când economia este la capacitate maximă, aceasta este o preocupare legitimă. Dar nu acum - având în vedere ratele extrem de scăzute ale dobânzilor pe termen lung, nici un economist serios nu ridică problema „blocării investiţiilor" în zilele noastre.

În Europa, în special în Germania, şi în unele cartiere din SUA, pe măsură ce deficitele şi datoriile cresc, apelurile de austeritate se înmulţesc. Dacă aceste apeluri ar fi luate în seamă, aşa cum pare că se întâmplă în multe ţări, rezultatele vor fi dezastruoase, având în vedere, în special, fragilitatea de recuperare a statului. Creşterea economică va încetini, iar Europa şi, eventual, America chiar vor aluneca înapoi în recesiune. Stimularea cheltuielilor, sperietoarea favorită a combatanţilor deficitului financiar, nu a cauzat cele mai multe dintre deficitele şi datoriile crescute. Acestea sunt rezultatul „stabilizatorilor automaţi" - reduceri fiscale şi creşteri de cheltuieli care însoţesc în mod automat fluctuaţiile economice. Deci, pe măsură ce austeritatea subminează creşterea economică, reducerea datoriei va fi un scop marginal, în cel mai bun caz. Economia keynesiană a funcţionat: dacă nu se luau măsurile de stimulare economică şi dacă nu existau stabilizatorii automaţi, recesiunea ar fi fost mult mai gravă şi mai îndelungată, iar şomajul mult mai mare. Asta nu înseamnă că ar trebui să ignorăm nivelul datoriei. Dar cea mai importantă este datoria pe termen lung.

Reţeta keynesiană este simplă: în primul rând, transferarea banilor cu utilizări neproductive - cum ar fi războaiele din Afganistan şi Irak sau planurile de salvare necondiţionată pentru băncile care nu oferă mai multe credite - spre investiţii cu rentabilitate ridicată. În al doilea rând, încurajarea şi promovarea echităţii şi a eficienţei prin creşterea taxelor asupra societăţilor care nu reinvestesc profitul, de exemplu, şi scăderea lor pentru cele care îl reinvestesc, ori prin creşterea impozitelor pe câştigurile de capital speculativ (să zicem, în domeniul imobiliar), pe carbon şi pe energia care poluează intensiv, dar reducerea impozitelor pentru plătitorii cu venituri scăzute. Există şi alte măsuri care ar putea ajuta. De exemplu, guvernele ar trebui să ajute băncile care împrumută cu bani întreprinderile mici şi mijlocii (care sunt principala sursă de creare de locuri de muncă) sau să înfiinţeze noi instituţii financiare care să facă acest lucru - mai degrabă decât să sprijine băncile mari, care fac bani din derivatele financiare şi din practicile abuzive de creditare.