În România nu e o rușine să ai dosar de corupție, e un motiv de laudă. Asta e moda lansată de politicieni: nu ești bun dacă nu faci o vizită la “beciul domnesc” sau dacă nu ești chemat la audieri, la DNA.
Până și sintagma folosită pentru arest – “beciul domnesc” – este expresie nobiliară, ca și porecla hoțului –“baron”.
În România, hoția și minciuna au căpătat valențe de virtute. Iar “virtutea” politicianului român de a avea dosar penal îi poate asigura un nou mandat de ales, din care poate continua să facă ce știe mai bine: să fure din bugetul public.
Electoratul nu sancționează prin vot furtul din propriul său buzunar, de parcă ar fi bolnav psihic, numai bun de manipulat. Se manifestă ca personajul dostoievskian Smerdeakov: își ucide părintele, moralitatea, prin votul dat unor inculpați pentru corupție.
Debutul l-a făcut, în 2008, politicianul Virgil Pop, ales de electorat pentru un nou mandat de parlamentar, deși era în arest. De ce? Pentru că legea, făcută de parlamentari, permite, iar mașinăria de partid îi asigură alegerea. Din primul și singurul tur.
Și dacă legea permite, de ce inculpații, suspectați de corupție sau de alte infracțiuni, n-ar candida?
Olguța Vasilescu, primărița PSD din Craiova reținută de DNA pentru fapte de corupție, dar eliberată de instanțele de judecată, și-a anunțat, pe ton triumfal, candidatura pentru un nou mandat. E sigură că va fi realeasă, iar șanse mari are pentru că e susținută de mașinăria de partid.
Pentru electoratul bolnav, scos din casă cu mașina, dus la vot contra o mică atenție, e suficient ca edilul suspect să repete pe ton ferm “Mi-am făcut datoria, sunt nevinovată”, să facă una-două spectacole cu mici și bere și – gata! – a obținut voturile.
Nu avem electoratul educat islandez, care și-a măturat premierul pentru simplul motiv că acesta a avut un off-shore în Panama pe care nu l-a făcut public. A fost zburat pentru o chestiune de moralitate. Electoratul nu a așteptat să vadă dacă fapta premierului e infracțiune, dacă va fi condamnat; nu a lăsat loc de invocarea prezumției de nevinovăție, paravanul sub care se ascund politicienii români pentru a nu ieși din arenă și a renunța, astfel, la oportunitățile de a fura în continuare.
La islandezi a fost suficiență prezumția de imoralitate.
La noi se fac publice inclusiv furturile de sute de milioane de euro, vilele și viața de lux a aleșilor care au fost doar bugetari, dar electoratul nostru e prea bolnav pentru a putea judeca; nu are exercițiul moralității; nu-și cunoaște drepturile și, în consecință, nu și le apără.
Olguța Vasilescu nu este singura. Marian Vanghelie, primarul suspendat al Sectorului 5 al Capitalei, și-a anunțat și el candidatura, ca și cel al Sectorului 4 al Capitalei, Popescu Piedone.
Dacă n-ar fi fost în arest, probabil că și Neculae Onțanu și-ar fi anunțat candidatura pentru Sectorul 2. Încă nu știm ce fac Andrei Chiliman, de la Sectorul 1, Radu Mazăre de la Constanța, Iulian Bădescu de la Ploiești și mulți alții asemenea lor. Mai au timp. De asemenea, probabil dintre cei 16 președinți de Consilii Județene, dintre sutele de consilieri locali și județeni anchetați pentru fapte de corupție mulți se vor regăsi pe listele electorale. De ce această anomalie? De ce moralitatea nu e un criteriu al majorității alegătorilor români?
Răspunsul îl găsim în subfinanțarea învățământului și în statistici.
Statisticile ne spun că, după 1990, cei mai mulți politicieni au provenit din activul Partidului Comunist Român, dintre foștii turnători ai Miliției și Securității și dintre ofițerii acestor structuri. Majoritatea -semianalfabeți, dar șmecheri, vicleni. Și-au acoperit impostura cu titluri academice obținute fraudulos.
În jurul acestora s-a dezvoltat așa-zisa lume a afacerilor, abonată la contracte din bani publici. Căpușele bugetului public.
Politicienii și căpușele lor nu aveau nevoie de un învățământ corect finanțat pentru că nu ar mai fi avut electorat ușor de manipulat.
Analfabeții, săracii cu atitudini de slugă sunt ușor de subjugat, de manipulat. Sunt suficiente câteva posturi de televiziune pentru circ și scopul este atins.
Intelectualii rătăciți în politică sunt eliminați uneori zgomotos sau marginalizați. “Minima moralia”, spre exemplu, le-ar fi încurcat planurile, așa că a fost obligat să zboare… în bibliotecă.
Arena politică este ocupată de ei, de cei abonați la “beciul domnesc”. Locul le este asigurat de prezența la vot a celor lipsiți de educație, scoși din case de mașinăriile de partid.
Pe margine, încercând să-și facă loc în arena, se află câțiva – puțini! – care s-ar califica pentru funcții publice.
Nu vor răzbi, pentru că cei mai mulți dintre cei care au discernământ și care știu să facă diferența între șmecheri și meritocrați nu merg să voteze; stau acasă, eventual să bombăne împotriva impostorilor. Sau să posteze pe facebook: “Mi-e rușine cu această clasă politică!”.
La atât se rezumă exercițiul de moralitate în România.
