În opinia premierului Victor Ponta, în acest moment România poate spera la o creştere economică; nu mai mare de 3% pentru următorii ani, căci „va fi mai greu să prindem vremurile de aur din 2001-2008″. Gândul este formulat într-o notă relativ optimistă, încrezător cu moderaţie în viitorul apropiat, dar, oricum, constructiv. Acest lucru este evident, căci se vorbeşte despre creştere – nu descreştere! -, despre 3%, şi nu de 1% sau 2%; dar şi pentru că repetarea vremurilor socotite aureolate ar fi „mai grea”, dar nu imposibilă.
Până aici, toate bune şi rezonabile. Dincolo de nişte convingeri personale însă, întrebarea care se iscă este pe ce bază face premierul asemenea pronosticuri. Se pare că ele vin din convingerea – rezultată de pe urma unor analize întocmite, pesemne, de analiştii partidului (aflu din presă că dl Daniel Dăianu tocmai a devenit consilier al primului ministru) – că „cele două motoare de creştere economică… sunt agricultura şi energia”.
În anii 2001-2008, unul dintre sectoarele de mare avânt ale dezvoltării noastre economice a fost cel al construcţiilor. Acum însă, pariul se face în altă zonă: agricultura, unde ştie toată lumea că fărâmiţarea terenurilor şi devalizarea suprafeţelor de cultură de sistemul de irigaţii socialist, în urmă cu douăzeci şi doi de ani, au redus drastic speranţele de mai bine, îndreptăţite, altminteri, de restituirea pământului către proprietarii de drept, se află astăzi la ora adevărului. După opinia lui Ion Iliescu, „trebuie o strategie specială pentru relansarea agriculturii româneşti şi încurajarea micilor proprietari pentru a se reuni, a se relansa, pentru a construi împreună nişte structuri eficiente”. Probabil că are dreptate. Numai că drumul acesta, necesar, nu-i vorbă, amână indefinit schimbarea aşteptată în bine pe piaţa agricolă, căci conceperea unei strategii „speciale” ia ceva timp, iar punerea ei în practică e un alt proces de o anume complexitate, ce presupune desfăşurări calendaristice ample. Cât despre „încurajarea” micilor proprietari, acolo să vezi drăcovenie… După felul cum s-au purtat discuţiile pentru exproprierea proprietarilor de pe traseele autostrăzilor româneşti în construcţie, s-ar putea ca punerea împreună, voluntară şi în condiţii de cooperare reală, a deţinătorilor de terenuri agricole să dureze mai mult decât se poate în acest moment prevedea. Rămâne deci dificil de apreciat de cât timp ar avea nevoie agricultura românească pentru a produce roadele economice şi, desigur, şi sociale pe care le-am putea aştepta, îndreptăţind, măcar în parte, eticheta din trecut aplicată României: de ţară care îşi agonisea bruma de prosperitate eminamente pe seama cultivării terenurilor.
Cât despre energie, unde guvernările anterioare s-au zbătut ca peştele pe uscat pentru a negocia soluţii şi parteneriate în exterior, în paralel cu privatizările din domeniu, nici acolo nu stăm grozav. Despre o independenţă energetică a ţării noastre nu se prea poate vorbi, asta este cât se poate de clar. Mai mult decât atât, într‑un interviu proaspăt (acelaşi în care se pronunţa şi cu privire la viitorul agriculturii noastre), umbra tutelară a PSD-ului, care este Ion Iliescu, spunea: „Cred că s-a făcut o greşeală prin spargerea sistemului energetic naţional în bucăţele cu conducere separată”. Şi tot el continua: „De aceea a apărut şi categoria aceea de intermediari, «băieţii deştepţi». Aşa se fac afaceri”. Mai mult decât atât, fostul preşedinte avertiza că „şi CFR-ul merită o privire mai atentă, şi acolo vor să privatizeze pe bucăţele”.
Desigur, este de argumentat suplimentar dacă opinia iliesciană se susţine. Era preferabil, cum spune Ion Iliescu, un sistem monolitic, centralizat, autoprotecţionist, unde măririle periodice de preţ să se facă, sub diverse pretexte, după bunul plac? Sau ideea de a crea şi încuraja concurenţa în domeniu, între diverşii furnizori, poate produce, într-o anumită perioadă de timp, o anume competiţie, ducând la o relaxare relativă a preţurilor? Ar prospera mai mult căile ferate prin separarea în mai multe firme private sau asta ar însemna o distrugere a patrimoniului naţional, prilejuind doar îmbogăţirea unor particulari? Astfel de întrebări ar trebui să facă obiectul unei discuţii publice mai ample, fiindcă interesul naţional se cuvine să primeze asupra intereselor oricărui grup din interiorul naţiunii, a cărui prosperitate nu ar însemna şi ameliorarea, într‑un fel sau altul, a vieţii celorlalţi.
Deocamdată însă, revenind la chestiunea creşterii economice vizate de Victor Ponta, observ numai că, dacă aşa stau lucrurile, iar pariul se face pe agricultură şi energie, motivele de optimism nu par cine ştie cât de motivate. Observ şi că producţia de valori materiale nu etalează, în aceste planuri, o avangardă puternică. Să sperăm însă că din Palatul Victoria lucrurile se văd mai bine şi sunt mai cu temei analizate decât o pot face eu, de acasă, din provincie.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
