Am ajuns sa traim si aceasta realitate: presedintele tarii ne spune ca sunt prea multe doctorate in Romania. Invatamantul superior este, pasamite, sufocat de doctorate, e plin de institutii de nivel academic care produc doctori in stiinta si in arte, posesorii titlurilor s-au inmultit enorm, amenintand sa devina o plaga a societatii.
Exista in lume state cu un nivel de scolarizare mult mai inalt decat Romania, unde, ca sa ajungi doctor in domeniul specialitatii tale, sunt tot felul de probe impuse si, ca bonus, apar si o seama de tergiversari. Cu toate acestea, nu am auzit vreodata ca sefii statelor respective sa se fi plans ca e prea multa lume care detine rangul de doctor. "Stimati cetateni, ce ne facem? E prea multa stiinta, prea multa buna pregatire, suntem sufocati de experti, ce e de facut?! Sa trecem la reatestari, epurari, deratizari!" A auzit cineva, pe undeva, despre un asemenea comentariu? Daca da, abia astept sa aflu si eu despre ce stat si ce potentat este vorba. Fiindca de trait, in Romania am trait mereu situatia inversa. Intai acceptarea in programele doctorale ale socialismului ceausist doar a insilor recomandati, parafati si stampilati, verificati doar cu voia Partidului Unic. Iar apoi, situatia pe dos dintre 1996 si 2000, cand lumea radea sceptica de afirmatia presedintelui Emil Constantinescu, dupa care la dispozitia sa ar exista, la noi in tara, circa cincisprezece mii de specialisti. "Ha, ha, ha!… Cinspe mii?! Hai sa fim seriosi." Proasta parere de sine a romanilor intalnea ramasitele inca destul de corozive ale antiintelectualismului de extractie proletara al comunistilor pentru a compromite insasi ideea respectiva. Ce enormitate, auzi acolo!… Sa ai la dispozitie cincisprezece mii de experti cu diplome universitare, specializari, doctorate… De unde?
Acum lucrurile s-au modificat insa, nu neaparat in bine. Dupa mai bine de un deceniu de la ridiculizarea presedintelui de atunci pentru pretinsa lui naivitate, lumea nu mai contesta ca expertii ca atare ar exista. Ar fi si greu, numai dintre fostii mei studenti sunt unii care intre timp au dobandit diplome de master in doua directii si au si un doctorat la universitati prestigioase din strainatate. (Desi, sa fim intelesi, un doctorat la Milano, Sorbona sau Budapesta te poate compromite in avansul in cariera la fel de mult ca si absenta lui. Nu e destul sa il obtii, trebuie sa beneficiezi si de acreditarea lui ministeriala, de acceptul de principiu al colegilor universitari care populeaza comisiile ce te vor examina etc.) Ceea ce se contesta acum, la modul cel mai general, este substanta doctoratului. Sunt prea multe univeristati care il acorda, se elibereaza prea multe diplome, unele poate nu tocmai relevante, ce sa spun?!… De parca dupa sustinerea unui sir de examene – mai multe decat acum un deceniu – si a trei sau patru referate (multiplicate si ele fata de ce se cerea cu o decada in urma), ca si dupa prezentarea tezei doctorale in fata unei comisii din mai multi experti din mai multe institutii compatibile, nu din acelasi centru universitar, nu ai sta la rand pana cand iti vine instiintarea, validarea de la comisia din minister de care acest ritual depinde…
In fapt, ceea ce ni se propune astazi de la cea mai inalta tribuna a tarii este un numerus clausus: sa nu mai primeasca dreptul de a face doctori orice universitate din tara, indiferent de corpul profesoral pe care il detine si care, in sine, prin componenta lui, este, eventual, o garantie, posedand prestigiul nestirbit al cunoasterii academice, atat de necesar… Oricum i-am zice, se pare ca se pregateste o… inchidere. In plina domnie basesciana, in plin an electoral, sub o guvernare liberala! Se poate veni cu exemple de universitati care nu si-au onorat menirea de a produce doctori de calitate, se pot invoca nereguli birocratice in domeniu, tot nu ma vor convinge ca, datorita acestor derogari de la etica si eficienta specifica, intreg sistemul trebuie abolit.
De fapt, cu aproape cinci secole in urma, cel care intemeia primul colegiu de rang universitar din Moldova, un principe protestant cam suspect, un mare impostor si un artist ce-l slujise pe imparatul Habsburg, platea bani grei si facea pe dracu-n patru pentru a aduce din tarile Apusului un corp profesoral de elita, capabil sa produca marile competente intelectuale si pe seama fiilor de boieri si targoveti bogati din acest capat nordic de Imperiu Otoman. Colegiul de la Cotnari nu a rezistat, furia boierilor ortodocsi dezlantuita asupra domnitorului Despot si a acolitilor sai le-a adus catorva magistri moartea, in timp ce altii au fugit spre Ardeal, batand infometati padurile noaptea si ascunzandu-se ziua. Stradania intemeietoare a acestui strain ramane profetica si exemplara. El a vazut in romani un potential pe care, iata, astazi, in 2008, mai-marii lor nu il recunosc.
Problema nu este ca ies prea multi doctori. Problema este ca doctoratul a devenit o piatra de incercare pentru avansul in cariera universitara. Lasat deoparte in aceasta calitate a sa, rezervat doar pasionatilor, fanaticilor cunoasterii, doctoratul se va degreva de la sine de neavenitii ce vor sa patrunda cu orice pret in randul gradelor didactice superioare de rang universitar. Sechela birocratizarii doctoratului poate fi depasita, debirocratizandu-l, nu obstaculand accesul intelectualilor la el.
