Pe 9 noiembrie 1989 mă pregăteam, în ospiciul unde lucram ca medic stagiar, să sărbătoresc prin muncă cel de al paisprezecelea congres al Partidului Comunist Român. Asta a fost linia mea de prezentare din videoul marii sărbătoriri de 25 de ani de la căderea zidului Berlinului.
Toți vorbitorii la eveniment, începând cu dna Merkel, care l-a deschis, au răspuns la această întrebare în avanpremiera conferinței, astfel că pe ecranele uriașe din sala de o mie de oameni rulau aceste răspunsuri pe măsură ce noi intram. Nu am avut mare competiție pentru ziua de acum 25 de ani, această adunare de foști și viitori laureați ai premiului Nobel având biografii cuminți, erau toți în laborator și studiau când a căzut zidul. Numai singurul celălalt est-european dintre vorbitori (exceptînd-o pe Angela), președintele Academiei Ruse, a mărturisit că se afla la Berlin și că murea să treacă și el în Vest, dar liberalizarea oarecum prematură (un purtător de cuvânt al guvernului a scăpat vorba și a fost citat de jurnaliștii occidentali, astfel că barierele au fost luate cu asalt de mii de oameni înainte să vină metodologia de la Guvern) nu i se aplica și lui: cu tot haosul, deținătorii de pașaport sovietic tot nu au putut trece dincolo fără viză.
La șapte seara, cînd s-au ridicat miile de baloane albe în noapte pe tot parcursul vechiului zid eram în sala de recepție de deasupra Porții Brandenburg- un drum lung din camera mea de bonă de la ospiciu, unde încăpea doar un scaun șchiop și mașina mea de scris portabilă est-germană ”Consul” pe care am scris toate editorialele Opiniei studențești din 22 decembrie până pe 15 ianuarie, când au sosit cu ajutoarele niște mașini de scris electrice. O oră și jumătate doar cu Air Berlin la București, dar de acolo la Iași cam tot atâta ca până la New York – deși au trecut douăzeci și cinci de ani. Dar las restul acestor amintiri pentru ”Tranziția. Primii 25 de ani” un volum de convorbiri înregistrat peste vară cu Vartan Arachelian și care va fi lansat la tîrgul de carte în ziua de 21 noiembrie, ora 13:30. Azi vreau doar să vă vorbesc de zidurile care au căzut, și care mai urmează să cadă.
Sărbătoarea a început cu zile înainte, insidios și treptat. Natura a fost prima. Copacii s-au îngălbenit fără să se scuture, dând un finiș de Art Deco la cele mai obscure colțuri de clădiri pînă atunci neobservate. Și cum nu există minuni în Occident, asta e pentru că grădinarii au selectat cu mult timp în urmă copaci care îmbătrânesc mai frumos și așa am ajuns să avem atâția mesteceni. Pe urmă, chiar până să înceapă grevele, traficul aproape imperceptibil de obicei a început să se facă simțit, pas cu pas. Cele patru căi de acces între casa mea și universitate, care au la mijloc poarta Brandenburg și parcul Tiergarten au devenit rând pe rând de nefolosit. Întâi s-a închis artera din fața porții Brandenburg, cea pe care încă mai este neatins monumentul ostașului sovietic. Pe urmă trecerea peste Unter den Linden, deja îngreuiată de o nouă linie de metrou care se construiește s-a redus la o singură bandă pe care autobuzele cu două etaje concurau cu birjele flegmatice trase de cai mecklemburghezi care niciodată nu se grăbesc. A venit rândul străduței din spatele Potsdamer Platz, pe care mă strecor eu spre tunel cînd sunt cu mașina, sau o cotesc spre parc cu bicicleta. În fața mea a venit un fel de buldozer si a plantat separatoare care te împiedicau să o iei la stânga spre tunel-în noaptea de sâmbătă am văzut oameni în toată firea urcați pe ele, printre baloanele albe, bând șampanie stând într-un picior. Șoferii de autobuze turistice au început să oprească în locuri noi, pentru că toată lumea, de la malluri la ministere, a plantat câte ceva cu căderea zidului în grădini – cu ce fusese acolo în urmă cu 25 de ani, iar anunțurile cu ”Atenție! Ieșiți din sectorul american!” s-au răspîndit de la Checkpoint Charlie peste tot, cu o sumedenie de alte afișe din zonele franceză sau rusă sau engleză- doi băieți care împreună făceau poate 25 de ani le citeau cu gura căscată în noul Berlin mall acum câteva zile. Tururile de Trabante roz și mov, pe care deobicei la văd mai mult stând, la colțul unde cotesc spre universitate, sub balonul Die Welt care ridică zilnic în nacelă sute de turiști, au devenit brusc prezente prin intersecții, ba chiar s-au decapotat, scoțând la iveală perechi fericite alături de ghizii lor. Pe ultimul drum Est-Vest rămas liber, drumul ambasadelor de lîngă parc. cineva a pus o pernă portocalie în brațele statuii lui Schiller, iar sediile creștin democrate s-au învelit în fotografii uriașe. Soarele a ieșit, iar râul din fața casei mele s-a aurit mai frumos ca vara- sute de autobuze au invadat orașul și mii de mașini în locul trenurilor. Am fost, pentru o zi, cu două milioane mai mulți.
Deschiderea acelei părți din sărbătoare la care participam eu a fost în sala noii galerii de artă modernă, un paralelipiped de sticlă în care trunchiuri enorme de copac se întindeau de la podea la tavan. Prin pereții de sticlă sclipea cel mai american loc din Berlin, Potsdamer Platz, o biserică luminată roșu și traficul. Angela Merkel era tristă și l-a citat pe Andre Gide- musai să îl cunosc pe scriitorul ei de discursuri. Am avut un loc privilegiat de aproape și sunt mândră de mine că nu mi-am făcut selfie cu ea precum savanții de lângă mine. La televiziuni au selectat pasajele în care pare mai destinsă- dar cu grevele trenurilor și economia încetinind, ca să nu mai vorbim de Putin și de necazurile lui Jean Claude Juncker cu niște hackeri legați de serviciile secrete americane care tocmai au publicat câți bani spăla Luxemburgul când era el prim ministru nu avea de ce să fie veselă.
Prezentările au fost geniale. Nu mai există a doua conferință în lume în care să inviți
oameni care au luat deja premiul Nobel și pe cei care estimezi că îl vor lua (persoanele de față se exclud; printre savanții veritabili s-au făcut și vreo două excepții, adică un economist și eu). În cinsprezece minute am văzut levitând semiconductori în jurul unui disc, am aflat leacul cancerului, patentat de câteva zile, am aflat cum a dispărut marea civilizație cambogiană la precedenta schimbare de climat precum și faptul că sugarii de azi vor trăi în medie cam o sută de ani. În concluzie, tinerețea e mai lungă decât o știam, dar și bătrânețea devine nesfârșită. Dat fiind că vom cârpi neuroni cu plastic și vom ajuta imunitatea noastră proprie să facă față la toate rămâne de sperat că va fi una suportabilă. Despre spațiu a fost puțin vorba- lumea de azi e mult mai concentrată pe problemele de aici decât pe marile întrebări din tinerețea mea. Numai la masa rotundă cu cei patru șefi de academii, unde francezii s-au lăudat că în sfârșit au primit și o femeie, ba chiar una sub patruzeci de ani, a fost puțin vorba de materie neagră.
Materia neagră e însă în altă parte. Sărbătorim o eliberare parțială. Neavând prin buzunare nimic care levitează, eu am pus o fotografie pe zid. Un castel urban, unul neterminat, ca un fel de palat țigănesc de la noi, cu o stație de benzină în curte. Fotografie realizată de mine în anul 2004, în capitala Crimeei, a vilei șefului partidului comunist, proprietarul stației de benzină și care încerca să ia monopolul distribuției în republică în acea vreme. De ce să îți faci un castel cu benzinărie în curte? Pentru a da un semnal cine ești și ce ai în mod concentrat. Asta era Crimeea: o țară putredă pe dinăuntru, care a căzut ca un măr stricat de pe creangă la cea mai mică adiere de vânt. Zidul a căzut la Berlin, dar dincolo, spre Est, la Baku, la Moscova, la Altana statele sunt capturate complet și cetățenii lor mai prizonieri decât au fost vreodată- deși poate mai puțin conștienți ca atunci. Totul derivă din captura lor, de la durata lor de viață la numărul de invenții. Pot să dovedesc.
Cele două narațiuni despre cei 25 de ani coexistă astfel, cu consecințele lor politice cît se poate de deosebite. Prima, triumfalistă, a tranziției încheiate cu succes, în care măcar în Europa centrală Fukuyama a avut dreptate și istoria a luat sfârșit. În varianta asta succesul vine pe merit și cu un bun manual de tranziție oricine se ține de treabă poate absolvi, ba chiar se poate și integra în UE, cum încercau diplomații germani să îi convingă pe bieții ucraineni acum un an. A doua narațiune e cea realistă, a unui sfert de secol de șansă în care occidentalii pe de o parte și niște elite patriotice pe de alta au reușit să smulgă istoriei, nu fără sacrificii, Europa centrală, Balticele, Balcanii de Est și finalmente și de Vest, ajungînd până la urmă ca granița europeană și cea rusească să se întâlnească. În varianta asta dreptate a avut Sam Huntingon, cu conflictul civilizațiilor- numai geografia lui a fost greșită. Frontiera Europei nu e pe arcul carpatic, ci pe Nistru, vechea frontieră romană interzisă barbarilor și unde a fost oprită revoluția bolșevică. Pe partea de Vest a frontierei, o revoluție colorată ajunge să îl dai joi pe Milosevic și ești ca și european. Pe partea estică poți face una la doi ani și da jos pe oricine și tot nu ajungi nicăieri.
Zidurile există. Am văzut pe scenă oameni de la Stanford, de la Johns Hopkins, de la Cambridge, de la Gottingen- nimeni din Europa de est, din Rusia numai șeful academiei, o figură politică. Nu prea se ia premiul Nobel decât în Vest- în viitor de femei tinere, asiatice ca origine, dar în mari universități. Lupta cu viiorul e concentrată în Occident – restul lumii se luptă încă cu geopolitica.
Am încheiat această seară glorioasă după ce mi-am epuizat cărțile de vizită și energia cu ziariștii științifici, specie mai puțin cunoscută mie pentru că la noi nu există, ghidându-l prin trafic pe șoferul limuzinei desemnat de organizatori să mă ducă acasă, care mi-a mărturisit că e din Kazakstan- lucrează pentru o firmă occidentală care a cîștigat contractul. De altfel nu se descurca fără GPS și în orașul ocupat de sărbătoare asta nu ne prea ajuta, ajungeam mereu la drumuri închise sau înconjurați de petrecăreți pe carosabil. Urma să se înapoieze a doua zi fără să fi văzut nimic din Berlin, dar nu asta îl preocupa, ci faptul că nu îi luase nimic iubitei lui, care îi spusese să îi aducă o amintire. I-am oferit bucata mea de zid primită onorariu, cu margini lustruite, dar în rest autentică, 25+, dar nu îl interesa, voia un magazin de suveniruri. Așa că am oprit și i-am luat fetei o învelitoare de plastic albă pentru telefonul ei celular pe care scria I love Berlin si 25 years dintr-un magazin de suveniruri de lângă Hauptbanhof. În apărarea mea, am încercat să mă opun, dar șoferul mi-a spus că asta e exact ce își dorește fata lui de la aniversarea asta, așa că i-am urat drum bun și o viață frumoasă.
Filmul prezentării mele și linkul la întregul eveniment aici.
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe romaniacurata.ro.
