In principiu, faptul ca noua figura de prim-plan a Consiliului Suprem al Magistraturii este o fosta colaboratoare cu Securitatea nu poate fi decat regretabil. Tehnic vorbind insa, lucrurile stau altfel. In 1990, cand a fost formulata Proclamatia de la Timisoara, prin care li se cerea oamenilor fostului regim sa se retraga vreme de zece ani din viata publica (faimosul punct 8), si cand Gabriel Liiceanu a facut un "Apel catre lichele" invitandu-le sa... ia o pauza, valul de suporteri ai lui Ion Iliescu, ajutat de structurile administrative si de fostii mercenari dornici sa serveasca, mai departe, politica – nu neaparat si patria – a respins ceea ce parea o chemare de bun-simt din partea unor revolutionari anticomunisti. Am fost, si eu, de partea prietenilor timisoreni, la vremea aceea, pentru ca, in naivitatea mea, credeam ca revolutie inseamna schimbare radicala si ca poporul roman dorea o asemenea dinamica. Treptat, lucrurile s-au lamurit: dorise parasirea definitiva a trecutului doar o minoritate de avangarda, activa, din marile centre urbane, care, si ea, s-a developat in mai multe grupuscule cu interese diverse, nu toate marcate de idealism. Am trait, deci, personal, ani de zile cu sentimentul ca revolutia a fost tradata, ca asist la o mascarada si ca lucrurile nu se vor putea modifica niciodata in bine.

Trebuie sa spun insa ca, parcurgand mai multe analize istorice – ba despre efectul interesant al revolutiei franceze de a-si fi decapitat aristocratii, pastrandu-si, in schimb, aproape intacte dinastiile administrative, "birocratii"; ba despre efectele economice dezastruoase ale spolierii si inlaturarii evreimii de catre extrema dreapta romaneasca din economie, unde brusc randamentul si productia au luat-o in jos, din cauza ageamiilor promovati politic si a lipsei expertilor justificate rasial –, am inceput sa ma intreb cu privire la posibilitatea unei societati de a inainta fara "reciclarile" vechilor personaje. Nu s-ar produce astfel seisme economice si sociale suplimentare? Sunt mari sanse ca raspunsul sa fie afirmativ. M-am vazut astfel confruntat cu perspectiva unui dublu adevar: cel al nevoii de adevar, de corectie si reparatie morala, de divort transant de strigoii dictaturii, pe de o parte; si cel al nevoii de stabilitate, continuitate in functionarea mecanismelor administrative, economice si sociale, pe de alta parte. si, desi am fost si raman de partea primului, sunt atent si la cel de-al doilea.

Situatia imi aduce aminte de un celebru adagiu, drag ingurgitatorului de fasole invitat calduros sa paraseasca, intr-o seara de iarna, incinta in care flatulatiile lui contrazic politetea, buna-cuviinta si rigorile comportamentale in uz: "de putoare n-a murit nimeni, dar de frig au pierit armate intregi". Innegurat si catranit la suflet ca, inca o data in istorie, vom supravietui contra unor costuri etice insemnate, am strans din dinti, sperand ca, treptat, lucrurile se vor mai cerne, ca figurile odioase se vor imputina si ca restaurarea morala va avea, in cele din urma, loc.
Uite ca la doua decenii de la revolutie, spectrul colaborationismului – departe de a fi o amintire din vremea parintilor nostri – prezideaza la nivelul marilor institutii ale statului. Sa presupunem insa ca, intrunind vointa populara, cea a unei majoritati politice confortabile (vezi sa nu!) si a UE, epurarea justitiei s-ar putea realiza, tacit sau sonor, fiind eliminati din sistem colaborationistii, manipulatorii de cauze si complicii mafiotilor. Nu s-ar ajunge oare in situatia unei scurgeri de resurse umane care ar lasa domeniul ingropat in cauze insolubile din lipsa de personal calificat? Avem o "garnitura a doua" suficient de numeroasa pentru a prelua poverile profesionale? si, in caz ca exista, este ea calitativ diferita de "prima linie" a oamenilor legii din Romania actuala?

Mai observ ca suntem ipocriti fara sa o vrem. Dupa ce initial ceream – prin voci autorizate, cum am amintit – zece ani de retragere din viata publica, dupa douazeci de ani ne calcam propriile pozitii in picioare, uitand ca, in conformitate cu acea exigenta, de zece ani incoace si cei mai odiosi dintre colaboratorii ceausismului ar trebui sa isi vada recunoscut dreptul de a fi revenit pe scena romaneasca a oricarei vizibilitati. Este adevarat, cei zece ani prezumati initial nu au putut zdrobi solidele legaturi discrete si eficiente ale "dalmatienilor", ba chiar le-au pus noi instrumente la indemana (o noua protectie politica, aliantele cu mafii diverse si, mai ales, capitaluri economice insemnate). Dar cum sa iesi din fundatura in care te impinge cutuma conform careia, dupa zece ani, marile delicte se prescriu?
Aleasa in fruntea CSM, doamna Florica Bejinaru aduce in atentie deconturi vechi, inca nerezolvate, dar si o reasezare nevrotica a societatii noastre macinate de contradictii.