În România toată lumea e de dreapta (minus Victor Ponta), dar toată lumea vrea să lucreze la stat. Că e vorba de neveste de milionari, de staruri TV, de stâlpi ai cluburilor de noapte sau de intelectuali apostoli ai anarhismului, aspiraţia generală pare să fie banul statului. Asta arată, în mod înduioşător, ce credit mare are statul: se vede că nu am trecut, ca în Ucraina (cel puţin deocamdată), printr-o perioadă în care statul să nu-i plătească cu lunile pe cei din sectorul public, chiar dacă se împrumută cu dobândă mare. Mai arată o încredere la fel de mare în mecanismul discreţionar de alocare: oricât de falit e statul, tot va da cuiva subvenţii pentru ceva, evident, cui are muşchii mai mari. În ultimul an s-au tăiat complet fondurile de cercetare (nu s-au mai ţinut nici licitaţii, în vreme ce în Germania aceste fonduri au crescut de două ori, ca strategie anticriză, antişomaj etc.) şi nu a mai fost angajat nimeni (deşi schema era aproape goală) în programele operaţionale care trebuie să organizeze absorbţia fondurilor europene, lăsându-le pe unele cu doi oameni la bord (şi miliarde de atras şi managerizat).

Suntem la fundul sacului, de acord, dar asta nu ne-a împiedicat să creştem la niveluri fără precedent fondurile pentru promovarea turismului, de exemplu, sau să angajăm pletore de clienţi politici, de la Andrei Gheorghe la Mihai Neamţu, pe lângă un aparat diplomatic ultraumflat. Recentul episod cu concursul pentru un post de secretar economic la ambasada din Paris la care s-a prezentat drept candidat unic viitorul soţ al domnişoarei Băsescu, eroul tabloid Syda, e destul de tipic. Şi tocmai de asta, deşi scandalul a fost atât de mare încât juniorii nu şi-au putut duce planul la capăt - o viaţă de familie în Franţa integral pe banii contribuabililor -, e momentul să ne uităm mai cu atenţie la procedurile de selecţie pentru sectorul public.

România nu e o ţară de oameni incompetenţi, deşi sunt de acord cu cei care susţin că după comunism calitatea pregătirii absolvenţilor noştri de liceu şi facultate a scăzut, în loc să crească. Bolnavii nu mor pe capete din cauza medicilor, cum crede şeful statului, deşi avem serioase probleme de organizare sanitară, trenurile nu sar de pe şine, statistic, mai mult ca în ţările dezvoltate şi în fiecare şcoală de ţară vei găsi un profesor capabil să predea re-zonabil calculul integral. Pregătirea cea mai slabă o întâlneşti în domeniul politic şi al administraţiei, adică exact acolo unde lucrează cei care vor să-i reformeze pe alţii. În România poţi fi ministru de Finanţe fără să fii capabil să citeşti o lucrare de econometrie (nu să o scrii, doar să o citeşti!) şi să fii ministru de Externe fără să ştii cine e în G-7; şi, prin consecinţă, toată pletora de clienţi ai politicului, care au ajuns la nivelul cel mai de jos în ultimii ani, nu îşi permite nici ea să ştie mai mult decât şefii ei. Cazul excepţional al doctorului Streinu, care se pricepe la viruşi şi se ocupă chiar de ei, e explicabil tocmai prin necesitatea ca la probleme din acestea, mortale, să se facă excepţie de la regula incompetenţei generale. Politizarea la noi e insuportabilă nu doar în sine, ci pentru că majoritatea celor numiţi nu au nici o calificare, eşuând cu brio să fie profesori de matematică, medici sau oameni de afaceri şi năpădind sectorul de stat în dorinţa unei rente. Mai de speriat, toţi aceşti vântură-lume sunt şi nişte mari reformişti, aruncându-se cu pasiunea ignoranţei în proiecte grandioase de reformă, în primul rând legislativă, că asta pare cea mai uşoară şi mai bănoasă din punctul de vedere al reputaţiei. Pentru unii e mult mai uşor să scrii o lege nouă decât să o citeşti atent pe cea veche. În ce priveşte impactul estimat al unei legi noi, capacitatea de a evalua proiectele în discuţie, cu avantajele şi costurile lor, ceea ce predăm noi sub titlul de politici publice (şi ASE-ul o face în România - ştiu, pentru că am auzit în avion nişte fete care toceau), acestea sunt aproape zero.

Compensăm plătind din greu studii de fezabilitate la companii străine, dar şi pe astea trebuie să le citească cineva, în plus, fiecare zi la guvernare presupune asemenea studii mult mai mărunte şi punctuale pe care nu le poţi comisiona. Mă cutremur când citesc proiecte de legi precum cea a educaţiei, care propun ca toate poziţiile pe viitor - de la director de şcoală la preşedinte de universitate - să fie ocupate de „manageri". Cum e România de azi, prefer de o mie de ori un profesor de geografie care să conducă o şcoală decât un „manager". Adevărat, profesorul de geografie riscă să nu ştie management, dar poate să înveţe. Managerul, în schimb, e cu mare probabilitate un impostor care nu ştie nimic nici despre educaţie, nici despre management. Am fost membru al facultăţii la Harvard şi Oxford, pe lângă universitatea mea din Berlin, niciodată nu am avut drept preşedinte un „manager", pentru că nu e de conceput ca nişte academici să fie conduşi de un neacademic. E adevărat, la Harvard a venit mai târziu un fost şef al trezoreriei, dar nu şi-a putut duce mandatul până la capăt, fiind forţat să demisioneze după diferite prostii pe care le-a
făcut.