Că politica-i rea de muscă, ştiam – dar să-i laşi atâţia bani pe noptieră ca-n România, mai rar. Şi nu, nu despre Dragnea vreau să vă spun, ăsta e doar un accident şi culpa-i comună.
Că premierul e de altă religie/sex/culoare/CNP, că are numere la pantofi şi la sutien altele decât ale majorităţii, asta nu ar trebui să intereseze pe nimeni. Baiu’ cel mare altul e: cât va fi prim-ministru doamna de la Constanţa, nu trebile ţării ăsteia se vor regla, ci şuşanelele legislative. Nu reformă, ci legi schimbate ca să poată veni băiatul dăştept de la Teleorman în fruntea României. Nu agenda ţării ăsteia va fi în prim-plan, ci ședințele de partid.
Ce nu înțeleg pesediștii și sateliții lor: menirea unui succes electoral e să fie rentabilizat public, ai propus un contract în campania electorală și de-asta ai fost votat. N-a pus nimeni ștampila pentru ca Dragnea Liviu Nicolae să-și exerseze farmecele, după modelul ălora care se „califică“ în șmecherie prin pușcării. Știu, mulțimea crede în legenda că mămăliga explodează greu și legenda îi fericește pe unii cu indemnizații, secretară, pensie specială și șofer. În popor li se spune pulifrici.
Nu ideologiile deranjează, e treaba ta și a mea unde punem votul; în definitiv, social-democraţia, liberalismul sau altele pot fi, toate, rentabile în democraţie. Dar, când liderii n-au niciun parcurs etic, când partidele îşi colmatează propriile canale de selecţie, când succesul nu devine un bun public, ei bine, atunci se va ajunge la cea mai spurcată retorică: „La ce naiba mai foloseşte democraţia asta? Ce-aţi pus în loc după ce l-aţi omorât pe ăla?“. Dacă aveți dubii, luaţi sondajele şi veţi vedea că jumătate din populaţia acestei ţări l-ar vota pe Nicolae Ceauşescu ca preşedinte. Va urma, să fii sigur, euroscepticismul, alimentat discret de tot felul de mândrii românoide. Apoi vom da cu capul de grinda de sus și ne vom căina în dulcele nostru stil. Apoi?
Că tot e decembrie: eu chiar cred că meritam mai mult.
Mi se pare că am ajuns sub vremuri în care toţi aşteaptă să se schimbe ceva şi nimeni nu mai are putere pentru asta. Dincoace, de o parte avem lehamitea, de cealaltă, hămeseala. O mulţime votează cu hoţii, o altă mulţime stă acasă, că toţi sunt hoţi; cei care votează cu ochii la programele de guvernare au ajuns rari de tot – zici că-s colindători. Dincolo e omul nostru politic, gras, cu şoriciul plesnind: vrea să conducă mulţimi flămânde, se vrea şi de stânga, şi de dreapta, vrea şi la sindicate, şi la patronat, şi la stat, se cere şi pe baricade, şi-n comisii de pace – e un prosper pensionar al moralităţii, revoluţia privată e proiectul lui de succes.
Rezultatul? După un sfert de secol de la „Deşteaptă-te, române“, e plin Occidentul de români care calcă, spală, curăţă şi şterg la cur; pare că am fi o populaţie adusă cu vaporul de prin africile lumii. Bărbatul român aşază schele sau taie tablă, femeia lui e fericită că face curat în case de domni, dincolo. Tremurăm a fală naţională, poluţii identitare au politrucii patriei când mai avem câte un olimpic internaţional; și nu ne întrebăm de ce copilul-olimpic se uită în altă parte sau de ce marii noştri cercetători reuşesc doar după ce ajung dincolo. Nu ne întrebăm de ce românii, de succes ori ba, de dincolo n-au la ce să se mai întoarcă. De ce vin în vacanțe și ne spun aceleași chestii mereu: „Cum mai puteți suporta? Ce naiba se întâmplă cu țara asta?“. Dincoace ne-a rămas o ţară de pe azi pe mâine, o ţară aşezată rău, ca o virgulă între subiect şi predicat. Pământ de plecat.
Ceva se întâmplă mereu prost în politica dâmbovițeană, ai sentimentul că nimic nu mai e normal aici – şi asta pe banii celor care au ascultat imnul şi chiar se trezesc în fiece dimineață şi așteaptă tramvaiul, spre muncă. Proprietarul celui mai sărac judeţ din ţară se vrea sultanul întregii ţări, ăia din opoziţie nici măcar opoziţie nu mai sunt în stare să facă, instituţiile statului se prăvălesc peste tine şi tu chiar începi să crezi că de-aia s-a inventat statul, să se prăvale. Ziarele şi televiziunile sunt fericite, fiecare accident cu morţi se trăieşte intens, cum intens o alegea soborul de babe pe curva satului, dintre alea fără năframă pe cap. Ai bască sau n-ai bască, tot ţi-o iei – atâta costă dreptul de a fi cetățean român; vrei, cumperi, nu vrei, nu atinge marfa de pe raft.
Uneori mă gândesc că poate-ar fi mai bine şi mai sănătos s-o ştergem toţi – nu mai luăm tramvaiul, ne punem la coadă la WizzAir și pa, farewell, adieu, addio, adiós. Ne-om face niște rumânii noi-nouțe, la marginea oraşelor luminate. Tăiem tablă, punem schele, facem curat, schimbăm scutece, cercetăm, inovăm, dăm injecții. Ne ţinem copiii la şcoli, facem temele împreună și începem o altă ţară, o cărămidă aici, o cărămidă dincolo, aici vine un geam, dincolo punem biblioteca, ai grijă la grinda asta de sus – dincoace vor rămâne doar pulifricii, fericiţi de vulcanul palid de mămăligă.
