De asta data, Barack Obama ne surprinde cu o nota de cinism abia disimulat. Restul secolului in care am intrat va fi "fasonat", pentru toata planeta, de relatiile ce se instaleaza acum intre Statele Unite si China. A spus-o clar seful administratiei americane la deschiderea lucrarilor acelui "dialog strategic si economic" – institutie bilaterala pe care ambele tari vor s-o infiinteze. De aici pana la a recunoaste ca ele isi vor imparti lumea de maine nu este decat un pas. Un fel de G2, care abia daca va mai consulta restul lumii cand va fi vorba de marile orientari. Ni i-am putea reprezenta pe unchiul Sam si pe omologul sau chinez tinandu-se reciproc de niste barbute lungi si albe. Inclestati intr-o pozitie de convietuire care va fi si lunga lor competitie, si viitoarea lor forta comuna.

Sigur ca era vorba si de a responsabiliza puterea chineza pe teme cum sunt drepturile minoritatilor sau reducerea poluarii la scara intregii planete. Asa cum a facut-o si in Rusia sau in Africa, Barack Obama utilizeaza mai intai strategia sa pedagogica, fara sa-i vedem inca pozitii clar definite. E drept ca in al doilea esalon sosesc vicepresedintele, ori sefa diplomatiei si nuanteaza. S-a intamplat recent pentru explicarea relatiilor cu Rusia. Dar Obama inca ramane prea vag, desi e constient ca va trebui sa se angajeze mai clar. El explica detaliile conceptiei americane, cladita pe diversitate rasiala si de culturi, in spiritul tolerantei. Dar retrage criticile directe, ramane prea vag acolo unde angajamentele sale din timpul campaniei electorale promiteau un viitor mare presedinte.

De exemplu, desi afiseaza fermitate si principialitate, Obama nu mai spune nimic nici despre represiunea impotriva disidentilor chinezi, nici despre conditiile sociale deplorabile pe care se cladeste puterea economica a Chinei. Nu e de mirare ca cei de la Pekin s-au aratat placut impresionati de "retinerea" de care a dat dovada presedintele american. Administratia Obama a lasat-o si ea mai moale, dupa ce ii acuzase pe chinezi ca manipuleaza moneda lor nationala. Targul s-a facut, zice-se, dupa ce chinezii amenintau sa scoata creantele americane pentru a le investi in masive ramuri industriale din strainatate.
Discretia lui Obama va fi semnul unui nou pragmatism? Probabil ca da, fiindca acest parteneriat cu China e vazut sub latura pragmatica, economic, si pe strategii de economie, la scara mondiala. Dar pretul platit va fi impingerea pe plan secundar a principiilor societale, chiar daca ele vor fi afisate pe frontonul noii institutii. Iar acest lucru va decredibiliza insasi democratia, cat e ea de imperfecta. Fata de anvergura idealurilor pe care le-a afisat la inceput, Barack Obama nu poate sa imbrace acum costumul unui agent de bursa si nici uniforma unui strateg care ajunge sa trieze principiile.

Nu trebuie sa ne ascundem dupa deget, aceste doua mari puteri (economice, dar si militare, de ce nu?) vor da pentru toata lumea tonul – maine, poimaine si raspoimaine. Poate numai axul planetei isi va mai permite, o vreme, sa nu-si modifice pozitia dupa axa Washington-Pekin, care tocmai se instaleaza.
O uniune monetara bipolara chino-americana functioneaza deja. Cu cele peste 800 miliarde de dolari achizitionate de China din bonurile tezaurului american, Pekinul are interesul sa nu vada dolarul prabusindu-se; iar americanii au interesul sa mentina grupate aceste valori in China, pentru ca iesirea din criza sa se faca bland, cat mai repede, sub control. Desi legate prin acest cordon ombilical, cele doua parti incearca deseori sa-si administreze lovituri sub centura sau sa recurga la amenintari, provocari si strategii disjuncte.

Per total insa, nici una dintre ele nu se va putea desprinde din binomul lor gemelar. Nimeni nu se mai mira cum de a ajuns China sa fie principalul creditor al Statelor Unite. Nimeni nu se mai mira nici ca deficitul guvernului federal american urmeaza sa atinga pana la sfarsitul anului cifra de 1.840 miliarde de dolari. Gigantomania practicata la scara planetara de asemenea mari puteri bolnave trebuie ca va fi contribuit enorm la declansarea actualei crize economice. si la criza totala a credibilitatii in toate sistemele politice, care se dezbara cu atata usurinta de principii, de dragul aceleiasi prostitutii numite realpolitik. si nu exista nici un indiciu ca tendinta va fi abandonata. Dimpotriva.

Iar daca cele doua mari puteri economice tot se unesc, vor avea ele curajul sa dea exemplul cand va veni vorba de sacrificii? Caci reducerea poluarii planetare nu va putea ocoli cateva masuri drastice care sa amendeze actualele modele de productie si de consum. Or, deocamdata nu se vorbeste decat tot despre dezvoltare exponentiala, ca si cum criza de supraproductie ale carei efecte le vedem ar fi doar un cosmar, nu un grav impas ce se petrece in lumea reala. Iar daca aceasta alianta ne propune o noua ferocitate economica, mai bine nu!