Sunt din ce în ce mai îngrozit referitor la ce are de oferit “sistemul de educație” din România (termenul este relativ – noțiunea de sistem implică existența unui mecanism coerent, închegat, iar educația este altceva decât nivelarea, dezvățarea de inițiativă și învățatul pe de rost). Pentru a prelua un termen dintr-un domeniu care merge la fel de prost, trebuie tăiat în carne vie în anumite părți ale sistemului care nu funcționează deloc; ce este sub standard minim ar trebui pur și simplu închis și înlocuit.
Să începem cu momentul nașterii. Nu mai știu nicio țară din Europa unde, precum la Maternitatea Giulești, să ardă bebeluși de vii pentru că un Gicu de la întreținere a lipit niște fire cum s-a priceput, iar societatea a „rezolvat” problema trimițând-o la pușcărie, în rol de Acar Păun, pe asistenta supraveghetoare de pe secția de neonatologie. Dacă într-o altă țară maternitățile sub standard ar fi demolate și închise, la noi generații vor continua să se nască în continuare la respectiva maternitate.
Să continuăm cu educația de la 0 la 3 ani. În timp ce mulți psihologi pun accent deosebit pe educația de la zero la trei ani, Legea Educației Naționale – și în general conceptul de educație națională – începe de la 3 ani, instituționalizat, cu grădinițe „una și una”. Practic, deși abilitățile cognitive, lingvistice și emoționale se creează în acest interval, pentru această grupă de vârstă nu există practic educație – ne-existând pedagogi, școli pentru părinți, urmărire la domiciliu și câte altele care sunt o banalitate în alte părți ale lumii. Ca să nu spunem că resurse nu există, 0,17% din totalul celor 142.990 beneficiari de indemnizație în 2016, adică 242 de persoane, consumă o treime din bugetul alocat, iar marea masă a copiilor în materie de educație sunt lăsați de izbeliște cu ce își mai amintește mămica de la bunica.
Până la 6 ani funcționează jungla numită „grădinița potrivită”. În București există orice – între grădinițele de 500 de euro cu poze glossy în care copii imaculați sunt perfect organizați în semicerc până la grădinițele de stat gratuite, cu zăbrele la poartă și personal îngrijitor (schimbă pamperși, dau de mâncare etc., oricum nu fac educație). Unele neautorizate le bat de departe pe cele de stat, autorizate (adică cu hârțoagele în ordine), ceea ce arată falimentul sistemic. Mentalitatea este simplă: copilul trebuie să fie „ținut în colectivitate” (un fel de zoo), „să nu fie flămând”, „să facă bastonașe”, „să i se explice ce trebuie să facă” (trebuie este cheia generațiilor de îndobitociți care apoi lasă statul/Fiscul/politicianul/primarul să facă ce îl taie capul fără a reacționa). Explicația e mereu „pentru că așa trebuie”. „Tovarășa” (pardon doamna) educatoare spune în principal „nu”: nu îți băga degetele în pământ, nu desena litere strâmbe, nu, nu, nu. În opinia subsemnatului, mai mult de un sfert din grădinițele din România ar trebui ori închise, ori la limită introduse într-un plan de conformare strict – fie că sunt neautorizate, fie că au o calitate execrabilă a actului educațional, fie sunt pur și simplu un fel de grajduri frumos colorate în care copiii pe post de animale ascultătoare sunt nivelați brutal, uneori cu țipete și urlete, uneori chiar de stat.
De la 7-8 ani, pretențiile cresc… acest „cuminte” (docil) va deveni obsesiv. Idealul educațional este unul creat în secolul XVIII, în era industrială. Banda rulantă de conserve este încă aplicată drept eficientă în sistemul școlar – curricula uniformă, manuale standard, sistem național, educație minimă, examene, uniforme. Copiii cresc într-un univers cu bănci frumos aliniate, premianții în banca întâi, loazele în ultima bancă. Nu contează că profesori de pedagogie de la Harvard spun că reținem doar 5% din ceea ce suntem puși să recităm pe dinafară, generații de părinți vor fi fericite când copilul lor le va recita pe dinafară o poezie învățată la grădiniță/școală. 4.200 de școli din România au început anul școlar 2016 fără aviz sanitar, adică, pe românește, în condiții igienice care, dacă s-ar regăsi într-o fabrică de pui, de pildă, ar determina închiderea unității respective. Rezultă clar că astăzi prețuim, ca societate, mai mult puii din abator decât chiar copiii noștri. Într-o țară în care un pic sub jumătate din populație continuă să fie cu veceul în fundul curții, nu educăm nici măcar generația care vine să vadă beneficiile schimbării prin educație – măcar când vine vorba de tras apa la closet.
La nivelul liceelor, vorbim de licee precum Liceul Auto din Timișoara sau Liceul de la Orțișoara, care în ultimii 6 ani au avut, cel puțin în ultimul caz, zero elevi care au luat examenul de bacalaureat, în condițiile în care mai sunt sindicaliști care strigă din toți bojocii că problema principală e salarizarea – o fi, însă salarizarea trebuie corelată cu rezultatele obținute, care în acest caz sunt zero. 1 din 5 români renunță la școală după 18 ani, iar Uniunea Europeană ne spune într-un raport că „sistemul informatic integrat pentru educație, care include indicatori specifici pentru părăsirea timpurie a școlii, nu este încă pe deplin funcțional”.
La facultăți, putem aminti de studiul Coaliției pentru Universități Curate și cel puțin de cele 6 universități de zero stele (cea din Reșița, de pildă, are un scandal recent cu promovarea la trei materii a unui investigator pe bază de favoruri sexuale, la Oradea a fost arestat rectorul mai demult pentru falsificarea cifrelor de școlarizare trimise către minister ani în șir). Putem aminti și că avem o singură universitate în top 1.000 mondial și de faptul că 80% dintre studenți, conform unui raport din Ziarul Financiar, nu profesează în domeniul pentru care au pregătire universitară, deci societatea a azvârlit pe fereastră cu fondurile pentru educarea lor. Mai merită amintite zecile de mii de studenți care au început să caute facultăți oriunde, dar nu în România.
Simțind Parlamentul că e debut de an școlar, au pus umărul la demolare. S-a semnat fraudulos, cum altfel, propunerea legislativă pentru amânarea concursurilor care ar fi depolitizat școlile, se promovează în continuare rectori care să devină parlamentari (educația depolitizată!), se primesc plagiatori cu brațele deschise, retragerea diplomelor se va putea face printr-o simplă cerere. Avem un fost ministru al Educației dovedit chiar de subsemnatul plagiator. Școlile doctorale sunt avizate doar provizoriu pentru că evaluarea independentă care trebuia să aibă loc de 5 ani nu s-a făcut. Actorul Dragoș Bucur, care și-a retras copilul din acest malaxor numit sistem național de educație, este un om lucid, având în vedere toate elementele de mai sus. Educația, măcar să nu ne mai mințim singuri, NU este o prioritate în acest moment.
