Șansele ca până în decembrie 2015 fiecare copil de vârstă școlară să meargă la școală, ținta stabilită prin programul Millenium Development Goals (MDG), sunt foarte mici. Cât timp copiii din Gaza, Siria, Irak și Nigeria se află efectiv pe linia frontului în ultimele luni, imensa provocare a unei astfel de inițiative nu poate fi mai evidentă. La urma urmei, promisiunea privind educația universală nu poate fi îndeplinită decât dacă inclusiv cei aflați în cele mai dificile circumstanțe – copiii refugiați și cei din zonele de război – vor putea primi în siguranță educația primară.
Cercetările academice sugerează că nici o țară nu poate avea parte de prosperitate durabilă fără investiții pe scară largă în educația de înaltă calitate. Această ipoteză se aplică în mod deosebit economiei bazate pe cunoștințe, din prezent, în care companiile se autoevaluează și în funcție de resursele lor umane, nu doar de cele fizice, iar bursele de valori iau în considerare și capitalul intelectual, nu doar cel fizic.
Educația a fost considerată multă vreme drept garanția numărul unu pentru a obține un venit, un statut social și securitate. Totuși, milioane de oameni au fost lăsați pe dinafara sistemului educațional, aproape jumătate din copiii lumii fiind în continuare fără acces la educația primară.
În primii cinci ani din momentul în care MDG a fost introdus, au fost realizate progrese semnificative privind înscrierea în școlile primare și gimnaziale a copiilor, cu o creștere de 1,5% anual. Dacă tendința s-ar fi păstrat, rata de înscriere ar fi atins 97% la nivel mondial până în 2022, în timp ce Africa Subsahariană ar fi atins acest nivel până în 2026.
Dar, după 2005, progresele s-au oprit. Drept rezultat, doar 36% din copiii din țările cele mai sărace au terminat gimnaziul. Până în 2030, această rată va crește, dar numai până la 54%. Deloc surprinzător, fetele din comunitățile rurale se confruntă cu cele mai mari obstacole. Astăzi, circa trei sferturi din fete nu primesc educația primară; până în 2030, numărul lor va scădea cu doar un sfert.
Asemănător, circa 90% din fetele din prezent nu pot termina educația liceală, iar până în 2030, această cifră va scădea cu numai 20%. Și, în timp ce băieții din Africa Subsahariană vor trebui să aștepte până în 2069 pentru acces universal la educația primară, fetele vor trebui să aștepte până în 2086. Cât privește educația gimnazială, va dura aproape un secol, dacă tendința curentă se păstrează, pentru a se asigura accesul la educație pentru toate fetele din Africa Subsahariană.
Nici una dintre aceste cifre nu corespunde cu promisiunea liderilor lumii de a dezvolta talentele tuturor copiilor lumii. Un studiu recent indică faptul că Africa este atât de în urmă din perspectiva oportunităților educaționale încât în 2025 doar 2 la sută din tinerii care au împlinit 30 de ani în Rwanda, Ciad, Liberia și Malawi – și numai 3% în Tanzania și Benin – vor avea educație universitară. Niveluri atât de scăzute de educație superioară fac imposibilă nu doar găsirea de profesori calificați pentru generația următoare, dar și completarea centrelor medicale și a clinicilor cu profesioniști bine pregătiți – iar aceste eșecuri perpetuează ciclul aparent fără sfârșit al educației de proastă calitate, al unui sistem de sănătate precar, al șomajului și sărăciei.
Desigur, câteva țări africane – precum Algeria, Nigeria și Egipt – ar putea reuși să iasă din trend. Dar chiar și în Africa de Sud – în prezent țara africană cea mai avansată – doar 10% din tineri, cel mult, vor avea diplome universitare până în 2045.
Între timp, în Pakistan, o campanie îndrăzneață pentru educație, condusă de Malala Yousafzai, contribuie la creșterea numărului de tineri cu educație superioară, care se afla la un nesemnificativ 7% în 2010. Dar câștigurile sunt minore; chiar până în 2045, e puțin probabil că va depăși 15%.
În cazul Nepalului, se așteaptă o creștere mai rapidă în educația universitară, dar pentru că pornește de jos asta înseamnă că până în 2045 acest nivel va ajunge până la circa 16%. Chiar și o economie în creștere importantă precum India va progresa cu numai 11% până în 2045, ajungând la doar 23% – cu mult sub nivelul sugerat de reputația globală a instituțiilor sale de educație superioară. Între timp, în Singapore, Coreea de Sud și Japonia numărul de tineri cu diplome universitare va fi atins 80-90%.
Presupunerea că dezvoltarea economică și progresul tehnologic vor spori inevitabil oportunitățile pentru toată lumea e mai mult decât o simplă dorință. În realitate, fără un efort comun, distribuția oportunităților educaționale – și implicit economice – va deveni tot mai inegală în anii ce urmează.
Dar adevărata diviziune nu este între cei educați și cei needucați. Este între cei cu acces la educație și cei care și-o doresc. Acești oameni îndelung neglijați vor continua să preseze guvernele și organizațiile internaționale până când dreptul fundamental la educație al fiecărei persoane va fi respectat.
Iar următoarea oprire în campania lor este Adunarea Generală a Națiunilor Unite din New York, acolo unde sute de tineri, din toate țările, vor a cere o schimbare din partea liderilor lumii.
Comunitatea internațională trebuie să reînnoiască angajamentul său privind faptul că fiecare copil, de pretutindeni, are o șansă să intre într-o școală.
Gordon Brown, fost prim-ministru al Marii Britanii, este reprezentant special al ONU pentru educație globală
Copyright: Project Syndicate, 2014.
www.project-syndicate.org
