Votul secret a fost inventat pentru a proteja votantul de eventualele repercusiuni pe care le-ar putea suferi din partea deţinătorilor puterii. De exemplu, unui cetăţean dintr-o comună s-ar putea să nu-i fie bine dacă primarul care câştigă alegerile nu e cel pe care l-a votat el, în cazul unui vot exprimat deschis. La fel, în cazul unui referendum iniţiat de către o autoritate publică, probabil că un vot deschis ar inhiba voturile negative.
Numai pe vremea lui Ceauşescu s-a organizat un “referendum” la care cetăţeanul îşi exprima opţiunea depunându-şi semnătura în una din cele două coloane (“Da” şi “Nu”) ale unui tabel. Pentru maximizarea responsabilităţii, votul se petrecea la locul de muncă, sub atenta supraveghere a secretarului de partid.
La fel se întâmpla când trebuia ales “democratic” câte un şef de organizaţie (partid, sindicat, UTC, asociaţii ale studenţilor). Atunci, nominalizările veneau întotdeauna de sus, iar votul se făcea prin ridicare de mână. Pentru rigoare, trebuie să amintesc că uneori, în organizaţii “greşite” cum era Facultatea de Filosofie, candidaţii “de încredere” mai picau la vot. Culmea scandalului, acolo a fost posibil, prin ’77, ca sancţiunea cu exmatricularea unei studente, vinovată de crima de a fi fost găsită, la un control, într-un cămin de băieţi, să pice la vot. Spre disperarea trimisului de la “centru” (în speţă, Antonie Iorgovan, pe atunci preşedinte al UASCR din Universitatea Bucureşti), care ameninţa cu desfiinţarea organizaţiei.
În asemenea contexte, votul secret funcţionează, desigur, ca un garant al democraţiei. Nu-i acelaşi lucru când cel care votează este un parlamentar. În primul rând, pentru că asupra lui nu prea are cine să facă presiuni. Şi, chiar dacă este supus unor presiuni, fişa postului îi cere să nu ţină seama de ele. Nu întâmplător, Constituţia prevede că “orice mandat imperativ este nul”. Şi-apoi, parlamentarul se bucură de tot felul de privilegii (vreţi să le înşir?; nu o fac, pentru că ne vom enerva şi mai tare). În schimbul lor, ar trebui măcar să aibă suficientă bărbăţie încât să nu se teamă de urmările votului său. Dacă nu e în stare să-şi exprime deschis opţiunea, să-şi aleagă orice altă meserie, căci nu a fost făcut parlamentar cu forţa.
În Parlamentul României, votul secret se practică ori de câte ori la mijloc e o persoană (fie că e numită într-o funcţie, fie că i se ridică imunitatea), dar şi în alte situaţii cu implicaţii de maximă importanţă (învestirea Guvernului, moţiunile simple şi de cenzură), precum şi în comisii – în situaţii nespecificate de regulament. În spatele votului secret se petrec de fapt o serie de măgării finalizate prin aruncarea vinii de la un partid la altul (cum s-a petrecut în cazul ridicării imunității senatorului Vosganian, în care nu vom putea şti cine s-a opus exercitării actului de justiţie) sau sunt ascunse trocuri murdare între partide.
În opinia mea, posibilitatea ca deputaţii şi senatorii să-şi exercite mandatul prin vot secret încalcă dreptul alegătorului la liberă informare şi, în ultimă instanţă, chiar dreptul acestuia de a vota (Curtea Constituţională a stabilit, atunci când a invalidat scrutinul simultan pentru alegerile parlamentare şi cele locale, că punerea alegătorului în imposibilitatea de a se informa asupra candidaţilor constituie o împiedicare a exercitării votului). Eu, ca alegător, am dreptul să ştiu ce decizii susţine sau nu deputatul sau senatorul care se zice că mă reprezintă în Parlament. În funcţie de asta, îl voi mai vota (sau nu) în cunoştinţă de cauză data viitoare când se va prezenta în faţa electoratului.
Procedura votului secret în Parlament nu decurge din vreo prevedere constituţională. Ea a fost legalizată prin regulamentele celor două Camere şi supusă doar votului parlamentarilor, cărora se pare că le repugnă ideea de a da socoteală în faţa electoratului. Având în vedere că, după cum am arătat, prevederea afectează unele drepturi cetăţeneşti, mi s-ar părea legitim ca şi ei, alegătorii, să fie întrebaţi dacă sunt sau nu de acord cu ea. Eventual, prin referendum.
Mircea Kivu este sociolog.
