Victimă a unui viol de grup urmat de o tentativă de sinucidere, fata de 19 ani, Speranţa, a fost pacienta mea în 1989. Speranţa avea o afecţiune rară, sex psihologic masculin- şi cînd  urina o făcea ca băieţii, nu lăsîndu-se pe vine ca fetele, şi, desigur, era atrasă de alte femei, pe care încerca să le protejeze, şi nu de bărbaţi. Patru bărbaţi din satul ei s-au hotărît să îi dea o lecţie de feminitate, au bătut-o, legat-o şi i-au arătat pe rînd plăcerile heterosexualităţii. S-a petrecut în România europeană şi creştină în celebrul an 1989, numai că nu a făcut nimeni un film despre asta. În 1993, cînd România rezista cererii Consiliului Europei de a decriminaliza homosexualitatea consensuală şi avea cei mai mulţi oameni în puşcărie pentru crima de a fi făcut sex în alt fel decît noi, majoritatea, (deşi în intimitatea casei lor) am scris despre ea şi, desigur, un senator de la România Mare m-a denunţat ca lesbiană chiar în plenul înaltului for democratic.

Cînd cazul Tanacu a umplut ziarele, printr-o coincidenţă, în aceleaşi luni din anul 2006 în care un fost director al centrului cultural francez monta piesa mea "Evangheliştii" ca protest contra cenzurii la români, doar pentru a declanşa noi valuri de încercări de cenzură şi ameninţări, societatea noastră a părut un moment că stă pe gînduri. Că îşi pune unele întrebări fundamentale. Cum s-a putut întîmpla aşa ceva? Din păcate, întrebarea cea mai pregnantă a devenit repede cum e posibil să ne facem aşa de rîs în străinătate. Ca şi la problema ţiganilor, la care slavă Domnului, şi în aspectele ei contemporane, şi în cele istorice, ai ce să te întrebi, jalea noastră cea mai mare este cum ne văd străinii. Ne văd pe toţi ţigani? Ne văd pe toţi primitivi? Ne văd pe toţi superstiţioşi şi bigoţi? Problema cu ţiganii cerşetori şi artiştii neinhibaţi e că expun pe faţă, voluntar sau involuntar, asemenea aspecte ale identităţii noastre, în loc să ne arate cum sîntem de fapt: cei mai vechi urmaşi ai Romei, singurii latini într-o mare de barbari, apărătorii Occidentului de invazia otomană, singurii care nu au început niciodată un război contra altora, etc. Am avut un moment de optimism cînd diverşi oameni tineri, care vedeau, în condiţii precare, "Evangheliştii", stînd ore întregi la coadă ca să prindă un bilet, mi-au scris să mă întrebe "De ce Isus învie la sfîrşit?". Chiar aşa, într-o piesă demascată ca anticreştină, după ce două ore ţi se pare că totul a fost o eroare, că altcineva a fost crucificat, că scrierea evangheliilor e un masiv efort de propagandă îndreptată contra ordinii romane, de ce la sfîrşit personajul Isus, asasinat, se ridică şi merge cu cuţitul în el, ia în braţe cadavrul Mariei Magdalena şi îi spune „Nu te teme. Deseară vei fi cu mine în Paradis?" Cam asta m-a întrebat acum douăzeci de ani şi Andrei Şerban- şi de la întrebarea asta trebuiau să pornească toate celelalte. Pentru cine crede că arta există ca să ne facă să punem întrebări, să ne (re)descoperim pe calea unei înţelegeri.

Orice optimism aş fi avut e pe cale să îmi treacă cînd văd discuţiile legate de ecranizarea cazului Tanacu în "După dealuri", unde în loc să discutăm marile întrebări deschise de film văd că facem exerciţii sterile de ce am fi spus noi dacă eram în locul juriului de la Cannes (nici un risc, nu ne vor invita pe nici unul la anul). Ceea ce au ratat să facă ziarele, conduse de spectaculosul imediat, şi cărţile Tatianei Niculescu, ea însăşi o apropiată a mediului călugăresc, şi nu veritabil cineva din afară, condusă mai ales de grija scrupuloasă ca fiecare amănunt al poveştii să fie corect redat (ca să închidă deci, nu să deschidă), ar fi trebuit să reuşească filmul. Nu cred că m-aţi auzit prea des lăudîndu-l pe frate-meu, dar "După dealuri"- poate cu excepţia ultimului sfert de oră- e acel gen de artă care ar trebui să răscolească şi în fiinţa cea mai inhibată  intelectual unele întrebări fundamentale despre societatea românească. Detaliile nu au nici o importanţă, şi atribuirea vinei, înclinaţie fundamentală, dar primitivă, o putem lăsa deoparte. Arta de cel mai înalt rang trebuie să facă pe oricine, indiferent de educaţie, ocupare, etc, să îşi pună marile întrebări. Nu să le răspundă: pentru asta avem ştiinţe umane şi sociale. Dar să le pună. Începînd cu aceea strigată chiar în film, dar al cărei ecou nu l-am văzut pe nici un forum. De ce nu are femeia voie în altar? De ce acest sentiment de teroare, minunat redat, în jurul mesei de prînz, cînd o călugăriţă raportează îngrozită că „Alina a intrat în altar"? De ce acest lucru e interzis în bisericile ortodoxe, că la alte confesiuni (catolici, protestanţi) nu e la fel? Ştie cineva? Aţi întrebat vreodată pe tatăl sau mama dvs, sau poate pe vreun preot sau un prieten? Şi ce-a spus?